Ziua Productivităţii

Astăzi vizităm o fabrică. După atâtea dispute, controverse, lupte de idei, abordări teoretice şi confruntări doctrinare, a sosit momentul să mai discutăm şi despre rulmenţi, strunguri, şaibe, şpan. Pentru a evita orice confuzie sau suspiciune de partizanat, vom analiza secţiile de producţie, ocolind însă, cu profund respect, secţia Sculărie. Îl vom lăsa, de data aceasta, în pace pe protagonistul celebrului poem-cântec, ştiindu-l extrem de ocupat cu propăşirea şi eficientizarea întreprinderii – una de stat, fireşte. O fabrică este o metaforă în sine, mai ales dacă nimereşti acolo la zi de sărbătoare, în plină întrecere între secţii. Este Ziua Productivităţii, prilej de mândrie, dar şi de scornit lozinci şi autocritici. Teoretic, baraca merge bine, beneficiind din plin de priceperea vicleană a consiliului de administraţie în a potrivi cifrele şi graficele bazate pe cosmetica statistică. Avem câte un minus pe ici, pe colo, dar per ansamblu productivitatea e pe plus. Practic, locul întâi pe ramură e asigurat, chiar dacă, pentru a nu orbecăi prin hale, lucrătorii sunt nevoiţi să aducă becuri de acasă. Directorul, interimar permanent, schimbă organigrame, sigle şi sloganuri. Reorganizează fabrica atât de des încât nimeni nu mai ştie cine şi dacă răspunde de ceva. La Montaj, se lucrează fără schiţe, pe bază de intuiţie şi instinct. În general, sudurile ţin, dacă nu se abat peste ele furtuni geostrategice. Din când în când, câte un mecanic bătrân mai cârteşte puţin, dar e tratat ca o piesă de muzeu, doar mai are un pic şi iese la pensie, habar n-are de noile metode, proceduri şi strategii – pe vremea lui, se muncea, nu se gândea. Departamentul de Marketing are treabă multă: gardul întreprinderii trebuie revopsit foarte des, iar pancarta inscripţionată cu textul „ Cea mai performantă uzină din regiune” se uzează repede şi trebuie înlocuită săptămânal. Cu imaginea nu te joci, şi nici cu leopardul dinăuntru. La Laboratorul de Control al Calităţii se completează formulare şi buletine de analiză pentru că, altfel, producţia de dosare ar stagna. Depozitul e plin de marfă cam vechiuţă, dar cei de la Vânzări, după câteva telefoane mai sus şi nişte urlete moralizatoare mai jos, reuşesc să promoveze rugina pe post de „produsele noastre poartă patina vremii, dovada unei îndelungate tradiţii”.

O trecere în revistă a activităţii unui harnic colectiv nu este completă fără un tur iniţiatic prin cea mai importantă secţie a unei uzine metalurgice: Turnătoria. Ei bine, acolo lucrurile stau mai bine, deşi temperatura ridicată şi zgomotul laminoarelor nu permit vorbitul în şoaptă. Dar o sărbătoare rămâne o sărbătoare.

După vizită, grupul de jurnalişti prietenoşi trage concluzia, în uralele tuturor şi în unanimitate, că realitatea din teren este mult mai adevărată decât realitatea însăşi, acest concept filozofic lipsit de conţinut dacă nu e dublat de contactul cu viaţa, cu oamenii muncii, cu istovitorul efort al conducerii. Apoi, toţi pleacă şi se lasă liniştea.

De fapt, fabrica nu mai produce nimic de foarte multă vreme, poate doar rapoarte despre extraordinarul potenţial „în curs de valorificare, pe baza unui plan de perspectivă”. Ar putea fi descrisă ca o maşină dotată cu un motor fără pistoane, dar cu un claxon redutabil. Strategia e imbatabilă: la fiecare rateu, la cea mai mică defecţiune, se schimbă claxonul, nu utilajele, conducerea sau strategiile. Statisticile iau în calcul decibelii, nu eficienţa. Planurile de redresare sunt ascunse într-o magazie în care plouă prin acoperiş. Biroul de cercetare-dezvoltare a fost transformat în sală pentru şedinţe motivaţionale despre cum să ai idei noi. La Documentare, ultimele lucrări ştiinţifice de specialitate au încă etichete cu preţul în lei vechi. Singura activitate profitabilă este organizarea conferinţelor despre succesul fabricii. Vin delegaţii, se fac fotografii, se taie panglici, se tipăresc broşuri lucioase cu imaginile unor utilaje proaspăt lustruite. Falimentul este singurul lucru care mai decurge după un plan riguros, într-o fabrică al cărei singur motiv de laudă sunt şuruburile nestrânse sau lipsă. Lacătul a înţepenit pe uşa şi în mintea celor de la Sculărie. O caricatură birocratică, o mare de salopete puse în cui, un ocean de praf şi cocleală. Adevăratul protagonist nu poate fi decât trusa de scule defecte care transformă orice idee salvatoare în statistici şi orice speranţă într-un festival al triumfului mincinos.

De „Ziua Productivităţii”, singurul utilaj care a funcţionat impecabil a fost tunul de confetti. (Dragoş CIOCĂZAN)