Vasile, e apă caldă!

Vasile stătea de ceva vreme în bucătărie, cu ochii aţintiţi asupra unui ibric. Îl pusese pe foc cu solemnitate, de parcă ar fi fost un experiment ştiinţific menit să schimbe destinul poporului. Din când în când, privea înăuntru, amesteca prudent cu linguriţa şi dădea din cap cu aerul unui om care tocmai rezolvase o problemă fundamentală a fizicii. Apa întârzia să fiarbă. Nu mai era călduţă, dar nici nu dădea în clocot. „Vasile, e apă caldă!” i-a strigat cineva, ca în filmul acela de dinainte de ’89 cu familia fericită că s-a mutat la etajul zece în Berceni după ce îi fusese demolată vila cu şase camere din Cotroceni, construită de un străbunic întreprinzător. Vasile n-a răspuns. Era ocupat să verifice dacă nu cumva printre bulele care se ridicau alene la suprafaţă nu se ascundea vreo doctrină. Ştiţi, în vremurile noastre, nimic nu mai poate fi pur şi simplu ceea ce este. Dacă apa e caldă şi nu vrea să fiarbă, trebuie să existe o explicaţie. Dacă explicaţia este simplă, trebuie neapărat transformată în ceva mai complicat, iar complicaţiile necesită cunoştinţe temeinice şi vigilenţă. Vasile are studii. Şi e şi foarte atent la nuanţe. De diplome nu duce lipsă, se întind pe pereţi ca un tapet cu simboluri alchimice, ceea ce îi conferă deţinătorului o aură de mister, dar şi calitatea de somitate în faţa căreia nu te poţi prezenta decât după ce îţi scoţi pălăria şi faci o adâncă reverenţă. Studiile şi le-a desăvârşit „afară”. Străinătatea are această proprietate miraculoasă: poate transforma o ţidulă obţinută la o şcoală de vară într-un certificat academic, cu condiţia să nu apară cineva prea curios, dornic să pună întrebări nelalocul lor. Dacă ceva e neclar, există, la alegere, imprimanta sau propaganda. Ambele extrem de performante în zilele noastre, menirea lor fiind să scoată – din toner sau din vorbe – competenţe, titluri şi confirmări. Omul cu şcoală are un caracter mlădios. Îl pui într-o funcţie despre care nu ştie nimic şi, după primele două zile, începe să vorbească despre ea cu autoritatea unui călugăr tibetan. După o lună, explică altora cum trebuie făcut. După şase luni, scrie o carte.

Vasile era, aşadar, un om cultivat. Cel puţin în sensul contemporan al cuvântului: avea diplome, avea funcţii, avea păreri şi o nemărginită încredere în sine dublată de aroganţă, orgoliu şi puţin cinism. Numai că apa tot nu se încălzea. De fapt, dădea în clocot, dar Vasile încă nu înţelegea fenomenul. Toţi cei din jur îi spuneau că ibricul este pe aragaz. Îi confirmau că apa fierbe, îl asigurau că, dacă vrea apă caldă, nu trebuie decât să lase focul să-şi facă treaba. Vasile îi privea cu dispreţ. Nu prea era obişnuit să fie contrazis. Mai ales de unii care nu au diplome şi faimă pe la curţi străine. Pentru Vasile şi cei ca el, realitatea este suspectă. Aşa că a început să explice: că problema trebuie privită în context, că ibricul reprezintă o paradigmă depăşită, că focul este o soluţie primitivă, că în alte ţări se procedează cu totul şi cu totul altfel. Şi, de fapt, de ce avem nevoie de apă caldă? În cele din urmă, Vasile şi-a dat seama că nu poate încălzi apa singur. A lăsat-o naibii de infatuare şi i-a chemat pe ceilalţi, amintindu-le totuşi că, deşi el e cel care are nevoie de ajutor, ar fi bine ca ei să-şi vadă lungul nasului. Au venit trei tabere. Prima era convinsă că apa trebuie neapărat încălzită. A doua era convinsă că nu trebuie încălzită în niciun caz, ba chiar ar trebui răcită. A treia considera că apa este, de fapt, o invenţie a primei tabere şi că problema nu există, viaţa mergând bine-mersi înainte şi fără apă caldă. Cele trei tabere s-au aşezat în jurul mesei. Toate aveau dreptate. Fiecare în felul ei. Prima a început să vorbească despre responsabilitate. A doua despre principii şi contextul internaţional. A treia despre resurse şi popor. După zece minute, nimeni nu mai vorbea despre apă. După douăzeci de minute, se împărţeau funcţii. După treizeci, bani. Între timp, apa se evapora şi ibricul mirosea a ars. Scandalul a trecut şi dincolo de graniţe. De partea cealaltă, oamenii aşteptau lângă robinet. Ei nu aveau nevoie de strategii multianuale, nici de experţi în managementul apei calde. Tot ce îşi doreau era un pic de apă caldă care să cureţe realitatea de impostură. Apa caldă există. Doar că, înainte să ajungă la robinet, trebuie să treacă prin trei tabere, orgolii, comisii şi cel puţin un Vasile. Iar Vasile încă stă cu ibricul pe foc. Doar, doar o afla cum să inventeze apa caldă. (Dragoş CIOCĂZAN)