Uniforma, vă rog!

Nici chiar generaţiei mele nu i-a plăcut uniforma. Pentru că nu era frumoasă! La liceul meu drag „Mihai Eminescu” din Buzău, azi Colegiul Naţional, în 1969, cu ocazia semicentenarului unităţii de învăţământ (între timp, a trecut de suta de ani. „La mulţi ani!”) s-a hotărât să purtăm o uniformă festivă. Deşi era scumpă, în jur de 450 de lei de atunci – mai mult de jumătate din salariul minim pe economie, toate elevele şi-au făcut, pe comandă, uniforma de gală, festivă. Şi cu bentiţă, şi cu matricolă… Pentru că acea uniformă trebuia să înlocuiască plictisitorul sarafan doar la momente sărbătoreşti, calendarul liceului s-a umplut de evenimente festive! Nu ne lipsea nici simţul esteticului, nici imaginaţia, nici umorul! Iar fronda noastră s-a transformat într-o ţinută cotidiană (şase zile din şapte pe săptămână) de care eram mândre, pe care o purtem cu plăcere. Eram uşor identificabile, dar nu ne deranja. Se ştia că suntem de la „Eminescu”, că suntem eleve la un liceu de prestigiu.

De ce vă povestesc?! La vremea aceea şi mult după, când elevii nu erau un cod, ci persoane cu nume şi prenume, nu ne ruşinam de hainele cu care eram îmbrăcaţi, de încălţări, farduri, coafuri etc, ne ruşinam de notele proaste, de eşecul la concursuri teoretice sau alte competiţii, profesoarele erau model de distincţie, de eleganţă. Cadrele didactice erau respectate de elevi, părinţi, bunici, şi se respectau ele însele. Alte vremuri, zic şi eu împreună cu dumneavoastră! Şi promovabilitatea era alta, şi exigenţele. Da, ne concuram la cunoştinţe teoretice şi practice. Ne plăcea să fim elevi. Că dacă nu erai la şcoală la vârsta aceea, indiferent ce şcoală, rămâneai de căruţă. Nu prea aveai cum să te descurci. Piaţa muncii era altfel structurată, planificată.

Şi mai era ceva, care cred că s-a pierdut pe drum. Ţinuta de elev îţi impunea un comportament specific, civilizat, plin de respect. Şi da, ne era şi ruşine să ne facem de râs, pe noi, familiile şi profesorii noştri. Pentru că aşa am fost educaţi. Nu înseamnă că în afara şcolii nu puteam să fim deosebiţi! În funcţie de posibilităţile familiei din care făceam parte. Dar rar se sărea calul! Şi noi ne îndrăgosteam (multe dintre relaţiile înmugurite atunci continuă şi azi!) şi noi aveam fluturi în stomac, dar aveam o discreţie a sentimentelor, nu ne expuneam ca la tarabă! Poate vi se pare că exgerez. Poate fi aşa. Dar eu cred că ţinuta îţi impune un anumit comportament, îţi propune şi-ţi imprimă o anumită disciplină…

Citesc despre şi privesc imagini din alte culturi, civilizaţii. Şi văd o educaţie care pune limite, care educă tânăra generaţie, nu o lasă de capul ei. La noi, cred că am pierdut limitele, cred că educaţia este la întâmplare! Nu-mi arătaţi manuale, cursuri peste cursuri, educaţia este mai mult. Începe la naştere şi se termină la sfârşitul vieţii. Noi înşine trecem de mai multe ori prin „posturi” diferite de educat şi educator. Ne lăsăm însă amăgiţi de poveşti curcubee, cu „cai verzi pe pereţi”, ignorând realitatea. Educăm şi ne educăm pentru a pretinde şi a aştepta să fim sprijiniţi, e drept, fără uniformă! Dacă am fi mai atenţi, am observa că succesul poartă uniformă! Uniforma exerciţiului, a efortului, a curajului, a respectului, a asumării… Uniforma care te/ne identifică şi te/ne responsabilizează. (Mioara VERGU-IORDACHE)