Tratatul de securitate dintre Australia, Noua Zeelandă şi Statele Unite – ANZUS

Marile puteri sunt conştiente de forţa lor şi, se pare, nu sunt dispuse mereu la concesii, rezolvări paşnice, tergiversări. De multe ori, ele evită termenii belicoşi şi explică diplomatic lumii întregi că undeva este nevoie de câteva operaţiuni speciale.

Dreptul internaţional public poate avea în Carta Naţiunilor Unite şi Consiliul de Securitate un instrument just şi eficace de menţinere a păcii... atât timp cât problemele dezbătute nu afectează pe unul sau mai mulţi membri permanenţi cu drept de veto. În această din urmă situaţie, dreptul internaţional public devine o glumă cinică, iar lumea se transformă într-o junglă unde se manifestă leul, elefantul, iepuraşii, hienele...

Între state nu prea este loc de prietenie sau fraternitate, chiar dacă, uneori, se fac asemenea declaraţii. Există interese care mobilizează forţe, le pun împreună sau împotrivă.

Ca stat fără o putere economică sau militară semnificativă, trebuie să stabileşti dinainte şi fără echivoc care sunt principiile primordiale după care te ghidezi în relaţiile externe şi la care nu vei renunţa indiferent ce s-ar întâmpla. Nu trebuie să devină o surpriză demnă de dezbătut zile în şir faptul că acela care te protejează are o solicitare ce nu te face fericit.

Principiile de bază ale doctrinei Guam, de acum mai bine de o jumătate de secol, rămân valabile. Este datoria noastră să cunoaştem istoria şi să tragem concluzii fără să ne arătăm politic surprinşi de ceva evident. Statele Unite îşi vor respecta toate angajamentele; naţiunile aliate, precum şi cele a căror supravieţuire este vitală pentru securitatea Statelor Unite vor beneficia de scutul nuclear; statele ameninţate vor beneficia de ajutor militar şi economic, dar sunt responsabile pentru furnizarea luptătorilor şi efectuarea de investiţii semnificative în dotări cu tehnică avansată de luptă, armament performant şi eficace şi materiale moderne, cumpărate de la protector.

Motto: „Si vis pacem, para bellum” (Dacă vrei pace, pregăteşte-te de război)
(Publius Flavius ​​Vegetius Renatus în lucrarea sa „De Re Militari”)

Expresia „si vis pacem, para bellum” a fost făcută celebră de către un autor latin care a trăit în secolul IV-V d.Hr. Ea sugerează că o forţă defensivă puternică descurajează agresiunea, menţinând astfel pacea prin pregătire militară. Este foarte probabil ca lumea să-şi fi dat seama chiar mult mai devreme că un popor puternic şi pregătit pentru apărare este mai puţin probabil să fie atacat sau că apărarea colectivă este mai eficace decât cea individuală.

Prezentarea câtorva alianţe militare întemeiate după Al Doilea Război Mondial nu are ca scop consolidarea acestui aforism, ci recapitularea unor capitole ale istoriei, urmată de încercarea de a trage câteva concluzii general valabile, nu neapărat pentru întreaga omenire, ci, mai ales, pentru colegii noştri mai tineri, care vor fi promovaţi în funcţii ale statului român.

Pe bună dreptate, unii vor spune că promitem mult şi vom livra puţin. Omenirea nu poate fi descifrată, din motive variate. Facem, totuşi, o încercare, un pas modest.

Alţii vor susţine că mulţi analişti, istorici, cercetători, savanţi, cu un spirit mult superior, au abordat acelaşi subiect. Ca urmare, strădania noastră ar fi superfluă. Ne dăm toată silinţa să nu fie chiar aşa. Nu ne propunem nişte obiective de neatins. Dacă o parte din cititori vor rămâne cu câteva cunoştinţe suplimentare, ne declarăm mulţumiţi. Vom fi satisfăcuţi chiar şi pentru că am stârnit un oarecare interes de lectură pentru unii doritori de documentaţie accesibilă. Trebuie să ne re-obişnuim să acordăm învăţământului şi acumulării sistematice de cunoştinţe locul meritat între lucrurile preţuite de societatea noastră.

Conjunctura

Teama de Japonia

Noua Guinee este o insulă (a doua ca mărime din lume) situată în nordul Australiei, de care este despărţită prin strâmtoarea Torres.

La sfârşitul secolului XIX, teritoriul insulei era divizat, în partea de nord-est aflându-se Noua Guinee Germană, iar, în sud-est, Noua Guinee Britanică. La începutul secolului XX, britanicii, deşi au păstrat proprietatea, au transferat conducerea teritoriului lor către Australia (care avea statut de dominion) şi l-au redenumit Papua. Nu vom face referiri la partea de vest a insulei, care, potrivit unei înţelegeri de la începutul secolului XIX, aparţinea neerlandezilor (ca să respectăm denumirea stabilită în 2020), iar, în zilele noastre, după o istorie de care nu ne vom ocupa, este o parte din Indonezia.

După Primul Război Mondial, Liga Naţiunilor a autorizat Australia să administreze partea de nord-est a insulei, ce fusese a Germaniei, ca „teritoriu mandatat”. Este necesar să ştim că, după Primul Război Mondial, coloniile fostelor imperii otoman şi german, imperii înfrânte, au fost plasate sub controlul Ligii Naţiunilor şi administrate de o putere mandatată, ce fusese între Naţiunile Aliate. Aceste teritorii trebuiau să fie ajutate să treacă la autoguvernare, dar, în practică, erau tratate similar coloniilor.

Potrivit „Tratatului de la Versailles”, Australia a mai primit în administrare şi alte posesiuni ale Puterilor Centrale (Arhipelagul Bismarck şi Nauru), Samoa Germană a fost trecută la Noua Zeelandă, iar, la nord de ecuator, Japonia, care s-a alăturat mai târziu Naţiunilor Aliate, a luat în primire Insulele Marshall, Insulele Caroline ş.a.

Revenind la estul Noii Guinee, după Primul Război Mondial, specificăm că, deşi ambele teritorii (nord şi sud) erau monitorizate de Australia, legal ele erau separate – Noua Guinee în nord şi Papua în sud.

Ajungem la Al Doilea Război Mondial, când Japonia s-a situat de partea potrivnică celei de care aparţineau Australia şi Noua Zeelandă. Apare un obiectiv strategic – Port Moresby, situat în Papua, în sud, important, atât pentru planurile japonezilor, cât şi pentru cele ale forţelor aliate, ambele părţi având nevoie de piste pentru avioanele cu rază scurtă de acţiune, loc de cazare a trupelor şi port pentru navele ce le aprovizionau şi reîmprospătau forţele. De acolo, japonezii voiau să pornească raiduri spre Australia, iar aliaţii să îi atace pe japonezi şi să asigure legătura cu forţele americane.

Forţele japoneze ajunseseră în această situaţie după ce îi înfrânseseră pe australieni în Malaya (Malaysia peninsulară) şi Singapore.

Pentru Port Moresby s-a desfăşurat bătălia din Marea Coralilor. În mai 1942, Japonia trimite o flotă să invadeze Port Moresby şi o alta ca să o protejeze, cea din urmă fiind capabilă să desfăşoare şi avioane de luptă. În acelaşi timp, Australia direcţionează câteva nave spre zona respectivă, iar Statele Unite o flotă ce includea şi portavioane.

Bătălia s-a purtat în şi din aer, vasele neajungând într-o poziţie în care focul să devină eficient. S-au înregistrat pierderi de ambele părţi, care, fiind slăbite, au retras flotele, iar japonezii au renunţat la planul de ocupaţie. A fost prima oară în acel război când o invazie japoneză a fost oprită.

După bătălia de la Midway, japonezii şi-au îndreptat din nou atenţia spre Port Moresby, pe care au încercat, în iulie 1942, să îl cucerească pe cale terestră atacând din nord şi urmând un drum care purta denumirea unui sat – Kokoda. Li s-a opus un număr mic de australieni ce formau miliţii şi trupe ale băştinaşilor, împinşi încet spre sud. Luptele s-au purtat într-un teatru extrem de dificil şi în condiţii potrivnice: teren abrupt, lumină puţină, poteci înguste şi vegetaţie stufoasă, ce permitea vizibilitatea doar la câţiva metri, lipsa alimentelor, a muniţiei şi a medicamentelor care ar fi putut combate malaria şi dizenteria.

Japonezii au ajuns în apropierea obiectivului, dar lipsa de provizii şi de oameni i-a oprit. Mai mult, li s-a ordonat retragerea, atenţia comandanţilor fiind mutată acum pe insulele Solomon unde trebuiau să facă faţă americanilor în campania dusă pe cea mai mare insulă de acolo – Guadalcanal. Luptele au continuat, cu trupele japoneze în retragere, de această dată. Au fost capturate baze nipone.

În Europa, războiul creştea în intensitate, iar australienii, fără protecţia britanicilor, în condiţiile în care Japonia ocupase o bună parte din Asia şi Pacific, se gândeau cum să-şi apere vastul teritoriu pe care locuiau doar vreo şapte milioane de persoane.

În februarie 1942, de pe portavioanele din marea Arafura, japonezii au lansat două atacuri devastatoare asupra oraşului Darwin situat în nordul continentului, un port important, care includea şi o bază a aviaţiei. Au urmat alte multe zeci de raiduri, până la sfârşitul lui 1943. Nu a scăpat nici micul port Broome, din nord-vest, unde japonezii au atacat nave cu refugiaţi civili, mulţi fiind femei şi copii. De-a lungul întregii coaste de nord au fost notate raiduri.

Tot la începutul lui 1942, după ce japonezii au obţinut controlul asupra Filipinelor, generalul MacArthur vine în Australia având în răspundere sud-vestul Pacificului şi colaborează cu primul ministru, John Curtin, şi cabinetul său de război.

La sfârşitul lui mai 1942, portul din Sydney a fost atacat de două submarine pitice, lansate de submarine japoneze performante, rămase în larg. O navă a fost scufundată, au existat pierderi de vieţi, iar submarinele pitice au fost distruse.

Anul următor, pe coasta de est a Australiei, niponii au atacat mai multe nave, din care au distrus unsprezece. Ceea ce i-a mobilizat enorm pe australieni a fost, însă, brutalitatea japonezilor care a atins culmea la scufundarea navei-spital Centaur, marcată vizibil cu însemnele ce trebuiau să o protejeze.

Cruzimea japonezilor a fost remarcată şi cu prilejul luptelor de cucerire din insula Noua Britanie, unde era capitala Rabaul a teritoriului Noua Guinee. Acolo, din peste o mie de prizonieri canadieni, au fost masacraţi 150. O mână dintre ei au scăpat şi au povestit.

După capitularea Japoniei, Australia a avut în grijă mii de prizonieri suferind de boli, malnutriţie şi răni şi a participat la demilitarizarea Japoniei.

Înţelegem, probabil, de ce, în 1951, la San Francisco, Australia şi Noua Zeelandă şovăiau să se semneze o înţelegere între Puterile Aliate şi Japonia. Ele doreau propriile garanţii de securitate împotriva Japoniei şi se pronunţau vehement împotriva remilitarizării Japoniei.

Prin Tratatul de Pace cu Japonia, semnat de 48 de naţiuni, intrat în vigoare în aprilie 1952, s-au terminat ostilităţile din Al Doilea Război Mondial, ocupaţia Japoniei a încetat, iar aceasta şi-a redobândit suveranitatea. A rămas prezenţa militară a americanilor. Japonia a renunţat la pretenţiile asupra teritoriilor Taiwan, Coreea, Insulele Kurile ş.a. şi a intrat în negocieri pentru a oferi reparaţii. Dintre semnatarii importanţi ai Tratatului, menţionăm pe primul ministru Shigeru Yoshida şi secretarul de stat Dean Acheson.

China (atât Republica Populară Chineză cât şi Republica Chineză), India, Burma şi Iugoslavia nu au participat la semnare sau nu au fost invitate, iar Uniunea Sovietică, Polonia şi Cehoslovacia au refuzat să semneze, deşi au fost prezente. Mulţi au perceput Tratatul ca pe transformarea Japoniei într-un bastion împotriva comunismului.

Situaţia SUA

Statele Unite făceau deja parte din NATO (Nord Atlantic Treaty Organization), o alianţă militară interguvernamentală încheiată în 1949, reunind 12 membri fondatori ce constituiau un sistem de securitate colectivă – apărare reciprocă împotriva atacurilor din partea terţilor.

Situaţia din oceanul Atlantic era diferită de cea din Pacific. În Pacific erau mai multe naţiuni şi exista o largă diversitate culturală şi lingvistică. O parte din ţări încă erau colonii care îşi doreau independenţa; nu puteai să ştii ce opţiuni vor avea ele sau cele care le colonizaseră.

Statele Unite erau preocupate de situaţia din Europa, în special de Germania de Vest şi Berlinul de Vest, având în vedere ameninţarea sovietică. De acolo venea pericolul economic şi politic, nu din Pacificul de sud-vest.

Victoria comuniştilor în China

Imperialismul japonez se făcuse simţit extrem de crunt în China cu relativ mult timp înainte de începerea celui de Al Doilea Război Mondial şi nu cu scopul de a lupta împotriva comunismului.

Partidul comunist chinez a fost fondat în 1921 în Shanghai şi a funcţionat în limitele stabilite de Primul Front Unit, o alianţă cu Partidul Naţionalist (Kuomintang, prescurtat KMT). Comuniştii chinezi au luptat în Armata Naţionalistă împotriva Warlorzilor în 1926 – 1927, după care colaborarea a încetat făcând loc Terorii Albe, o perioadă în care naţionaliştii s-au întors împotriva comuniştilor, ucigându-i.

În 1931, japonezii invadează Manciuria, teritoriu situat aproximativ în nord-estul Chinei de azi, declară stat independent, Manciukuo, şi îl instalează ca împărat marionetă pe Puyi, fostul împărat detronat al Chinei. Populaţia a fost terorizată, iar Manciukuo a devenit bază pentru invazia restului Chinei.

Sub aceste circumstanţe, liderul naţionalist Chiang Kai-shek a fost răpit de un grup de generali şi forţat să reconsidere cooperarea cu armata comunistă.

Politica nedemocratică a naţionaliştilor şi corupţia lor a crescut prestigiul comuniştilor care încercau o reformă timpurie a stăpânirii pământului şi luptau împotriva invadatorilor japonezi. Americanii i-au ajutat, totuşi, pe naţionalişti, singurii care puteau să înlăture pericolul comunist.

Japonezii s-au retras şi, ulterior, au capitulat; sovieticii au ocupat Manciuria şi s-au retras numai când au sosit forţele comuniste chineze şi au revendicat teritoriul; a început un război civil între comunişti şi naţionalişti. Generalul american George Marshall a încercat să mijlocească o înţelegere între părţi, dar anii de neîncredere şi-au spus cuvântul: în 1946, între cele două părţi era război, iar în 1947-1949 lupta a devenit mai aprigă.

Comuniştii, avându-l ca lider pe Mao Zedong, s-au bucurat de sprijinul maselor, o organizare superioară şi un moral mai bun, stocuri de arme confiscate de la japonezii din Manciuria. Naţionaliştii nu aveau cum să câştige simpatia poporului după ani de corupţie şi guvernare proastă. Mao Zedong a proclamat înfiinţarea Republicii Populare Chineze, în octombrie 1949; Chiang Kai-shek s-a retras în Taiwan.

Republica Populară Chineză şi Statele Unite ale Americii nu au reuşit să identifice baze comune de cooperare. Mai mult, războiul din Coreea le-a găsit în tabere opuse. Peste toate acestea, guvernul distrus şi exilat al lui Chiang Kai-shek mai dădea speranţe unora că situaţia poate fi răsturnată. Mai mult de două decenii Statele Unite au recunoscut guvernul din Taiwan ca unicul guvern legitim şi l-au ajutat să fie reprezentat în cadrul Naţiunilor Unite. În tot acest timp nu au existat relaţii diplomatice cu Republica Populară Chineză.

Reprezentanţii democraţiilor erau chinuiţi de gândul extinderii comunismului.

Conjunctura

Războiul din Coreea

După Al Doilea Război Mondial, aliaţilor li s-a încredinţat controlul peninsulei Coreea, după 35 de ani de ocupaţie japoneză. Au acceptat responsabilitatea aceasta Uniunea Sovietică, care a luat în primire Nordul, până la paralela 38, şi Statele Unite (preşedinte Harry S. Truman), cărora le-a revenit Sudul. Ca urmare, Coreea de Nord avea un guvern comunist în frunte cu Kim Ir-sen, iar Coreea de Sud un guvern provizoriu condus de Syngman Rhee, un politician cu orientări anticomuniste şi dictatoriale. În 1950, tensiunea între Nord şi Sud era deosebit de crescută, cu armate adunate la graniţă.

Armata Populară Coreeană, din Nord, a lansat, în iunie 1950, o ofensivă puternică în urma căreia a ocupat Seul, într-o săptămână. Americanii şi sud-coreenii au reuşit să menţină poziţii de apărare în jurul oraşului port Busan.

La îndemnul Statelor Unite, Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite, în lipsa sovieticilor, care aleseseră să boicoteze instituţia şi să nu fie prezenţi, a adoptat rezoluţii ce conţineau condamnări ale atacului, apel pentru încetarea focului şi recomandarea de acordare de ajutor celor din Sud. La el în ţară, preşedintele Truman, în încercarea de a evita un război nuclear, nu a cerut Congresului să adopte o declaraţie de război, conform prevederilor constituţiei, ci a calificat conflictul ca pe o acţiune poliţienească sub autoritatea Consiliului de Securitate al Naţiunile Unite.

Au răspuns la solicitările Naţiunilor Unite de a contribui la respingerea acţiunilor Coreei de Nord 16 state cu forţe combatante, sub comanda unificată a generalului Douglas MacArthur, Statele Unite contribuind cu aproximativ 90%. Cinci state au furnizat ajutor medical sub conducerea Naţiunilor Unite.

Până să continuăm, subliniem trei aspecte:

1. Evitând să declare război conform prevederilor constituţionale, Truman a marcat precedentul pe care ceilalţi preşedinţi ai Statelor Unite l-au urmat. Naţiunea, în anii ce au urmat, a luptat în conflicte armate fără să fie, oficial, „în război”. Acceptul Congresului pentru asemenea acţiuni, spunem noi, se vede prin faptul că el alocă banii necesari pentru susţinerea trupelor.

2. Războiul coreean a fost primul test major de verificare a abilităţii Naţiunilor Unite de a-şi îndeplinii obligaţiile stabilite prin Cartă. Măsurile de respingere a trupelor nord-coreene din Coreea de Sud au constituit prima acţiune militară colectivă. Aproape 40 000 de persoane din forţele Naţiunilor Unite au decedat în conflict. În 1991, atât Nordul cât şi Sudul au fost admise în Naţiunile Unite.

3. Fără un angajament total al Statelor Unite, conflictul a rămas, într-un fel, nerezolvat pe termen lung ori, cum ar spune şahiştii, o remiză unde, oricând, una dintre părţi poate încerca să-şi ia revanşa. Comanda Naţiunilor Unite a semnat un armistiţiu, în vara anului 1953, la Panmunjom (sat situat în zona demilitarizată dintre Coreea de Nord şi Coreea de Sud. Acesta găzduieşte Zona Comună de Securitate. Aici s-a petrecut, în 1976, „incidentul uciderii cu toporul” a doi ofiţeri americani, căruia i s-a răspuns prin „Operaţiunea Paul Bunyan”. Kim Ir Sen şi-a cerut scuze; zona demilitarizată a fost divizată pentru a preveni contactul fizic). Nu s-a ajuns la un tratat permanent de pace.

Spuneam că state din Naţiunile Unite au trimis forţe care să se alăture grosului furnizat de Statele Unite. Australia a fost a doua ţară, după Statele Unite, care a anunţat participarea cu trupe navale, aeriene şi terestre, guvernul condus de Robert Menzies trimiţând două nave, un escadron aerian, precum şi un batalion. De reţinut este că Menzies a şovăit, iar cel care a luat decizia a fost înlocuitorul lui, Arthur Fadden, când primul ministru în funcţie era în afara ţării. Poate aşa s-au înţeles. Diplomaţia trebuie să fie şi vicleană.

Noua Zeelandă a trimis o trupă numită „Kayforce” bazată pe voluntari cetăţeni-soldaţi, compusă iniţial din 1 100 de oameni. Forţa a crescut la 1 500, deservind un regiment de artilerie de câmp şi un escadron de transport.

Ambele naţiuni au dat, astfel, glas temerilor de răspândire a comunismului în Asia, dorinţei de susţinere a sistemului de securitate colectivă a Naţiunilor Unite, dar şi, în special, nevoii de întărire a alianţelor cu Marea Britanie şi Statele Unite.

Coreea de Nord a putut lupta trei ani împotriva forţelor Naţiunilor Unite, deoarece a beneficiat de o intervenţie masivă a trupelor chinezeşti, dar şi de sprijin material de la sovietici, incluzând forţe luptătoare aeriene. Notabil, Republica Populară Chineză a intervenit când nord-coreenii, în retragere, au ajuns aproape de graniţa ei. Trupele chineze au împins aliaţii înapoi, până la graniţa iniţială.

Războiul rece

Pentru cei mai tineri, precizăm că istoricii au folosit expresia „războiul rece” ca referinţă la o perioadă relativ lungă de rivalitate, petrecută după Al Doilea Război Mondial, între Statele Unite şi aliaţii acestei ţări, pe de o parte, şi Uniunea Sovietică, împreună cu aliaţii ei, pe de altă parte. Nu au existat confruntări militare directe între blocul vestic, condus de Statele Unite, şi cel estic, condus de Uniunea Sovietică. A existat, în schimb, o competiţie aprigă a ideologiilor şi pentru câştigarea influenţei politice şi a puterii economice. Bătălia ideologiilor, menţionată anterior, s-a materializat în propagandă şi spionaj.

Prezenţa armelor nucleare, cu certitudine, a jucat un rol important în descurajarea iniţierii unui conflict militar direct. Teama de o distrugere reciprocă a ţinut ambele părţi într-o confruntare tensionată, dar relativ stabilă.

George Orwell, despre care nu avem spaţiu să discutăm acum, a popularizat acest concept, pe care, ulterior, l-au preluat şi alţii. El a prezis, în 1945, „pacea care nu este pace” dintre super-state.

Statele nu puteau ghici viitorul – ele se pregăteau pentru cel mai rău scenariu, un nou război. În aceeaşi situaţie se găseau şi Australia şi Noua Zeelandă. Aceste state participaseră la cele două războaie mondiale (de exemplu, Noua Zeelandă a angajat 100 000 de persoane dintr-un milion de locuitori şi a suferit zeci de mii de pierderi de vieţi, în Primul Război Mondial) şi anticipau că vor fi solicitate din nou, probabil în Orientul Mijlociu. Trăiseră şi experienţa căderii Singapore, care ar fi trebuit să fie apărat de Marea Britanie, sub ocupaţie străină. Britanicii deveniseră o garanţie discutabilă.

Ele doreau cu ardoare să fie protejate, în situaţia că vor trimite trupe în teatre de război, iar acest lucru era considerat un motiv în plus de a avea „uşa din spate închisă”, adică un tratat solid de securitate, încheiat cu Statele Unite. Astfel, vulnerabilitatea de a trimite o parte din trupele proprii departe de casă ori a unui atac devastator asupra naţiunilor lor ar fi fost înlăturată.

Situaţia Marii Britanii

Marea Britanie era liderul Commonwealth, despre care vom discuta, probabil, cu altă ocazie, din care făceau parte şi Australia şi Noua Zeelandă, pe care britanicii aveau obligaţia să le ajute substanţial în apărare. Nu prea s-a întâmplat aşa în Al Doilea Război Mondial. Aşa cum am mai afirmat, Singapore căzuse.

Dar acesta nu era singurul motiv pentru care Marea Britanie să nu fie considerată un membru sine qua non al unui eventual tratat militar de apărare reciprocă în sud-vestul Pacificului.

Marea Britanie trebuia să facă faţă unor fenomene de instabilitate în Malaya şi Hong Kong, iar Statele Unite ar fi şovăit să semneze un acord în condiţii ce i-ar fi introdus în problemele coloniale ale britanicilor.

O invitaţie adresată britanicilor ar fi stârnit pasiunea altor puteri interesate în acea zonă.

Forţele Marii Britanii erau deja angajate în Europa şi Orientul Mijlociu, ceea ce micşora posibilitatea ca ele să intervină cu eficacitate şi în Pacificul de Sud-Vest. Commonwealth-ul era mare, iar, de această dată, prea mare.

Oricum, Marea Britanie era legată, pe tema asigurării securităţii, de Statele Unite prin NATO.

Realitatea demonstrase, fără să fie nevoie de prea multă analiză teoretică sau teste abstracte, că baza apărării pe viitor va fi în Statele Unite care îl înlocuiseră, deja, pe tradiţionalul protector.

Five eyes

„The Five Eyes” (FVEY) este o alianţă principală pentru partajarea informaţiilor oficializată în 1946, dar cu rădăcinile în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, când avea ca obiect spargerea codurilor – un aranjament între Statele Unite şi Marea Britanie, la care au participat şi Canada, Australia şi Noua Zeelandă.

Iniţial munca s-a axat pe monitorizarea comunicaţiilor din Uniunea Sovietică, iar, în prezent, se cooperează pentru adunarea informaţiilor despre ameninţări la securitatea globală, analiza lor şi diseminarea între aliaţi. Activitatea se numeşte „signals intelligence” (SIGINT) şi, aşa cum am menţionat, constă, în principal, în interceptarea şi analizarea comunicaţiilor şi semnalelor electronice – radio, radar, fluxuri de date – pentru a obţine informaţii despre capacitatea adversarului şi intenţiile lui. Organizaţia s-a extins şi este posibil să o prezentăm mai pe larg cu o altă ocazie.

Foarte posibil este ca buna funcţionare a acestei activităţi să fi contribuit la creşterea încrederii mutuale a viitorilor membri ai alianţei de securitate militară.

Semnarea tratatului

Am văzut că, la începutul celui de Al Doilea Război Mondial, Australia şi Noua Zeelandă erau membre ale Imperiului Britanic, aşa că intrarea Marii Britanii în război le-a introdus în conflict şi pe cele două ţări de la antipozi. Pentru prima oară în istoria lor modernă, ele au avut de suferit un atac direct, deosebit de feroce, din partea Japoniei expansioniste. Singapore, o colonie însemnată din punct de vedere strategic a britanicilor, a fost ocupată de niponi.

Am mai notat că Marea Britanie era prea ocupată cu războiul în Europa şi nu izbutea să-şi protejeze şi coloniile. Devenise limpede că salvarea în cazul ameninţării securităţii putea veni numai de la Statele Unite.

Australia şi Noua Zeelandă erau preocupate de o nouă posibilă încercare de extindere a Japoniei şi de expansiunea comunismului, îndeosebi în Asia de Est. O altă teamă era că ele vor rămâne în afara planurilor de după război ale marilor puteri, Statele Unite şi Marea Britanie. Înainte de terminarea războiului, cele două ţări s-au angajat, printr-o înţelegere negociată ca între state independente, prima de acest fel, că vor lucra împreună pentru îndeplinirea unor scopuri comune, pe arena internaţională.

Semnarea Tratatului Nord-Atlantic le-a mobilizat, mai mult a oricând, să caute şi ele mijloace de integrare în sistemul internaţional de securitate de după război.

Încă din anii 1930, Australia îşi dorea un pact regional de apărare între ţări, iar în 1946, la o întâlnire a primilor miniştri din Commonwealth a propus acest lucru. Următorul pas ar fi fost invitarea Statelor Unite. Adevărul era că acestea din urmă nu erau pregătite pentru aşa ceva, fiind angajate în reconstruirea Japoniei. Abia după izbucnirea războiului coreean şi-au dat seama că trebuie să-şi lărgească orizonturile. Secretarul de stat Dean Acheson a afirmat că nu este nevoie de un tratat oficial, fiindcă un atac real asupra Australiei şi Noii Zeelande ar atrage, oricum, un răspuns al Statelor Unite, chiar şi fără un tratat care să garanteze aşa ceva.

Decizia Statelor Unite de a pune capăt ocupaţiei în Japonia a stârnit suspiciuni şi dezaprobări venite din sudul Pacificului. Statele Unite, care-şi doreau în Japonia un viitor aliat, reînarmat până la o anumită limită, au ajuns la concluzia că trebuie să facă ceva pentru a primi semnăturile de rigoare de la cele două ţări.

În aprilie 1951, preşedintele Truman a anunţat negocieri pe tema securităţii militare cu Australia şi Noua Zeelandă, desfăşurate simultan cu cele finale de pace cu Japonia. Amândouă tratatele au fost definitivate în 1951, iar Tratatul ANZUS a fost ratificat de Statele Unite şi a intrat în vigoare în 1952. Era un tratat de apărare colectivă, bazat pe prevederile art. 51 din Carta Naţiunilor Unite.

Se pare că primul ministru al Australiei nu a crezut, iniţial, în posibilitatea încheierii tratatului, susţinând că se construieşte o suprastructură pe o temelie gelatinoasă. Cel care a lucrat fără şovăire a fost Percy Spender, ministru de externe şi, ulterior, ambasador în Statele Unite. Oricum, primul ministru, catalogat ca fiind un anglofil fără scăpare, a rezistat opoziţiei Marii Britanii de a se încheia un tratat care ar exclude-o pe ea. Mai mult, primul ministru a avut viziune în ceea ce priveşte Japonia, semnând cu aceasta un tratat comercial, în 1957, fapt ce a contribuit la împlinirea dorinţelor americanilor de a întări Japonia ca să poată avea un aliat solid. Liderul opoziţiei, H.V. Evatt, a sprijinit semnarea ANZUS, dar nu a fost deloc fericit cu tratatul de pace cu Japonia.

Membrii tratatului

Australia este o monarhie constituţională cu o democraţie parlamentară şi o federaţie cuprinzând şase state şi zece teritorii. Cu o populaţie de 28 de milioane, în prezent, Australia este urbanizată la nivel superior pe coasta de est, având două oraşe cu peste 5 milioane de locuitori – Sydney şi Melbourne. Cultura este diversă, foarte multe persoane stabilindu-se acolo venind din alte ţări. Are o economie dezvoltată, resurse naturale şi relaţii de schimb internaţionale bune. Se remarcă preocuparea pentru sănătate, educaţie, economie liberă, drepturi politice. Printre alte organizaţii internaţionale unde este membru, statul face parte din G20 şi AUKUS, despre care vom vorbi cu altă ocazie. În puţine cuvinte, o putere mijlocie, care are cheltuieli militare substanţiale.

Noua Zeelandă este, deocamdată, tot monarhie constituţională cu democraţie parlamentară, fără a avea o constituţie codificată. Are un parlament unicameral, specific statelor unitare, iar teritoriul este organizat din punct de vedere administrativ pe regiuni care se subordonează unui guvern central. Se poate discuta şi despre un domeniu al Noii Zeelande constând într-o adunare de state şi teritorii unite sub monarhul lor şi asociate Noii Zeelande (de exemplu, Insulele Cook). Guvernarea se remarcă prin transparenţă şi corupţie mică, iar politica, orientată spre protecţia mediului înconjurător, a condus la adoptarea unei linii de interzicere a energiei nucleare. Armata este mică, pe bază de voluntariat, menită să gestioneze ameninţări locale şi participarea la misiuni internaţionale. Principalul ei scop este să apere zona economică exclusivă şi să se implice în misiuni umanitare în Pacific. Aliată, prin definiţie, cu Australia. O ţară dezvoltată, cu 5 milioane de locuitori, prima care a introdus salariul minim şi a dat drept de vot femeilor. Recunoscută ca putere mijlocie.

Despre Statele Unite ale Americii nu spunem decât că este o republică prezidenţială, federală, cu parlament bicameral şi o economie şi armată care o plasează, aşa cum consideră mulţi analişti, ca fiind unica superputere actuală (2026 primăvara).

Conţinut

Tratatul are unsprezece articole care scot în evidenţă obligaţiile reciproce ale statelor semnatare. Să vedem, însă, mai întâi, ce considerente au avut părţile când au hotărât încheierea înţelegerii, acestea fiind consemnate în preambulul prevederilor tratatului.

În primul rând, se reafirmă credinţa în scopurile şi principiile Cartei Naţiunilor Unite, în dorinţa de a trăi în pace cu toate popoarele şi de a întări „ţesătura” păcii în zona Pacificului.

Se are în vedere că Statele Unite au deja aranjamente în conformitate cu care forţe armate aparţinându-le sunt staţionate în Filipine, dar şi în Insulele Ryukyu (un lanţ de insule japoneze), iar, în concordanţă cu prevederile tratatului de pace cu niponii, se mai pot staţiona trupe în Japonia, în vederea menţinerii păcii şi securităţii.

Se recunoaşte că Australia şi Noua Zeelandă, în calitate de naţiuni ale Commonwealth-ului britanic, au obligaţii militare în afara şi în zona Pacificului.

Prin tratat, părţile se angajează, în spiritul şi legea Cartei Naţiunilor Unite, să rezolve disputele internaţionale prin mijloace paşnice, astfel încât să nu pună în pericol pacea, securitatea şi justiţia şi să se abţină de la orice măsură nepotrivită scopurilor Naţiunilor Unite, în ceea ce priveşte uzul forţei sau al ameninţării cu forţa. De asemenea, părţile se vor apăra individual sau colectiv şi vor menţine şi creşte capacitatea de apărare în faţa unui atac armat.

Se prevede obligaţia de consultare reciprocă pe orice opinie care să se refere la ameninţări la adresa integrităţii teritoriale, independenţei politice sau securităţi în Pacific. Totodată se recunoaşte că un atac armat asupra unei părţi va fi considerat o primejdie pentru pacea fiecăreia dintre părţi. În cazul unui atac armat, acesta se va raporta Consiliului de Securitate, împreună cu măsurile luate, iar măsurile vor înceta, atunci când Consiliul va decide modul de reacţie.

Părţile precizează că atacul armat la care se va răspunde include orice atac al unui teritoriu metropolitan, al unei insule aflată sub jurisdicţia lor în Pacific ori asupra forţelor terestre, navelor maritime sau aparatelor de zbor.

Se stipulează că tematica de implementare a tratatului este în atribuţia unui Consiliu care să se poată întruni oricând, alcătuit din miniştri de externe sau înlocuitorii lor. Se deduce că, prin tratat, nu se creează organisme noi.

Tratatul rămâne în vigoare pe un termen nedefinit.

Istoric

SEATO

În 1954, s-a creat Southeast Asian Treaty Organization (SEATO), care a inclus puterile din ANZUS. State care intenţionau să se alăture ANZUS, inclusiv Marea Britanie şi Franţa, au avut această oportunitate de a intra într-o alianţă ce privea o zonă de interes. Despre SEATO vom vorbi cu altă ocazie. ANZUS a rămas în vigoare cu aceeaşi componenţă.

Membrii ANZUS s-au întâlnit anual, iar discuţiile principale s-au axat pe extinderea comunismului, militarizarea Japoniei scăzând în importanţă.

Vietnam

Australia şi Noua Zeelandă au trimis trupe care să susţină efortul Statelor Unite în Vietnam, fără a invoca oficial tratatul. Statele Unite nu fuseseră atacate. Ambele state au luat hotărâri ghidate de dorinţa de a fi alături de Statele Unite, care, prin preşedintele Eisenhower, în 1954, popularizaseră „teoria dominoului” conform căreia, dacă o ţară, într-o regiune, cade sub comunism, toate naţiunile vecine o vor urma.

În 1962, Statele Unite au cerut Australiei să trimită consilieri militari în Vietnam pentru ca războiul cu Vietnamul de Nord să pară mai internaţional. Guvernul Menzies a reacţionat pozitiv, sperând ca, în cazul unei ameninţări venite din sud-estul Asiei, în special din Indonezia, Statele Unite să îi sară rapid în ajutor. Se urmărea, totodată, creşterea comerţului cu aceşti aliaţi.

În 1965, Statele Unite şi-au crescut numărul de militari în Vietnam, armata sud-vietnameză nereuşind să reziste forţei comuniste. Menzies, liberal în ultima parte a carierei, şi ministrul său de externe, Paul Hasluck, au convins restul cabinetului în legătură cu necesitatea sporirii contingentului australian trimis. Când a sosit cererea neoficială, australienii erau gata să ofere un batalion de infanterie (800 de persoane), în pofida opoziţiei ministerului Apărării, care susţinea că nu ar trebui mărit numărul trupelor decât în situaţia că Vietnamul de Nord sau China, care-i îi oferea sprijin, ar fi constituit o ameninţare reală pentru Australia. Primul ministru a decis să ignore acest aviz.

A apărut altă problemă: primul ministru vietnamez, Phan Huy Quat, şovăia să le dea acceptul să vină. El se temea că venirea mai multor forţe străine ar fi întărit propaganda Vietnamului de Nord, care ar fi fost simpatizat mai mult. Cu puţin timp înainte ca Menzies să anunţe decizia în Parlament, Vietnamul, presat de ambasadorul australian, şi-a schimbat punctul de vedere. Trimiterea de trupe va apărea ca răspuns la o cerere a Saigonului. Puterea ştia să joace.

Numai că sprijinul public pentru astfel de acţiuni scădea; opoziţia putea să observe că Statele Unite şi aliaţii sunt departe de a câştiga războiul.

În 1972, noul prim-ministru, laburist, Gough Whitlam, a luat măsuri rapide de retragere a forţelor. Important de ştiut este că acesta a desfiinţat conscripţia, dar şi faptul că a fost destituit de guvernatorul Australiei (reprezentantul monarhului), în 1975, lucru rar întâlnit.

Următorul an, Statele Unite au procedat identic. În 1975, a câştigat Vietnamul de Nord. În război participaseră 52 000 de australieni, dintre care au decedat peste 500, aproximativ 3 000 fiind răniţi. Extrem de ciudat, am comenta noi, trupele revenite în ţară au avut o primire ostilă din partea populaţiei, chiar dacă fuseseră trimişi la ordinul guvernului, iar o treime erau militari în termen (cu serviciu militar obligatoriu). Pe lângă traumele suferite în război, ei au avut de suferit şi din cauza tratamentului concetăţenilor. 

Noua Zeelandă s-a implicat în această operaţiune între 1964 şi 1972, cu un total de 3 000 de oameni, o angajare limitată, în special o baterie de artilerie şi, mai târziu, două companii de infanterie. Au suferit 37 de decese şi peste 180 de participanţi răniţi.

„Konfrontasi”

Australia a aşteptat mai mult ajutor de la Statele Unite, atunci când s-a angajat, între 1963 şi 1966, sub comandă britanică şi ca parte a forţei Commonwealth, la stingerea unui conflict armat (poate fi considerat un episod din războiul rece din Asia) între Malaysia şi Indonezia.

Confruntarea indoneziană, denumită şi „Konfrontasi”, s-a desfăşurat pe insula Borneo şi peninsula Malaya (Malacca), obiectul disputei fiind teritoriile Sabah şi Sarawak.

A fost ultima oară când Australia a mai furnizat sprijin într-un conflict britanic. A pierdut 23 de soldaţi, iar opt au fost răniţi. Din Noua Zeelandă au decedat 12, iar opt au fost răniţi.

Statele Unite nu au intervenit direct în „Konfrontasi” pentru a evita un al doilea simultan conflict în Asia de Sud-Est, primul fiind în Vietnam, unde erau implicaţi adânc. A adoptat, în schimb, o poziţie diplomatică, pentru a preveni un război pe scară largă, a ajuta pe britanici şi aliaţii lor, care apărau Malaysia, şi a nu trimite Indonezia în mâinile comuniste ale Chinei sau Uniunii Sovietice. Au folosit presiunea economică, tăind ajutorul spre Indonezia, mai degrabă decât să trimită trupe. A urmărit, de asemenea, să-şi protejeze investiţiile, mai ales cele petroliere, din Indonezia.

Noua Zeelandă şi zona fără arme nucleare

În 1984, ANZUS începe să se destrame. Noua Zeelandă se declară zonă fără arme nucleare şi refuză să permită submarinelor nucleare (cu propulsie nucleară sau purtătoare de arme nucleare) ale Statelor Unite să intre în porturile ei. Doi ani mai târziu, secretarul de stat, George P. Shultz, şi ministrul de externe australian, Bill Hayden, confirmă, în urma unor convorbiri, că ţările lor îşi vor onora, în continuare, obligaţiile ce le revin din tratat, chiar dacă a dispărut aspectul trilateral al înţelegerii. În septembrie 1986, Statele Unite îşi suspendă obligaţiile din tratat în ceea ce priveşte Noua Zeelandă. Aceasta din urmă a susţinut că înţelegerile anterioare nu au specificat dreptul Statelor Unite de a vizita porturile ei cu astfel de armament, în timp ce Statele Unite susţineau un lucru asemănător, dar privit dintr-un alt unghi: tocmai pentru că nicăieri nu se menţionase ceva anume, însemna că pot intra în porturi cu orice fel de armament. Noua Zeelandă a rămas pe poziţia iniţială.

În vara lui 1985, Australia şi Noua Zeelandă au semnat „Tratatul de zonă a Pacificului de Sud, liberă de arme nucleare” („South Pacific Nuclear Free Zone Treaty”), în care se prevedea că, potrivit principiului suveranităţii, fiecare stat decide pentru el însuşi ce fel de nave şi avioane primeşte în porturi şi aeroporturi. Tratatul, numit şi „Treaty of Rarotonga”, interzicea folosirea, testarea sau posesia armelor nucleare în interiorul graniţelor acelei zone.

Pare că populaţia de la antipozi este mult mai sensibilă decât restul lumii la pericolul nuclear. Nu avem spaţiu să facem o analiză. Menţionăm, totuşi, „Ultimul ţărm” („On the Beach”), un film american ştiinţifico-fantastic postapocaliptic din 1959, care se bazează pe romanul omonim din 1957 scris de autorul britanico-australian Nevil Shute. Populaţia globului este exterminată de un război nuclear, iar ultimii supravieţuitori, care-şi aşteaptă şi ei sfârşitul, sunt în Australia. Povestea se termină cu un Melbourne tăcut, cu străzi goale şi un banner pe care se poate citi „There is still time .. Brother” („Frate… mai ai încă timp”). Deşi mesajul scris slujea pentru alt scop, spectatorii înţeleg pledoaria adresată omenirii de a preveni un război nuclear, până nu este prea târziu. În 2000, tragedia, ca să nu-i mai spunem altfel, a fost actualizată şi re-ecranizată. Un prilej pentru cinefili de a-l compara pe Gregory Peck cu Armand Assante, dar şi pentru întreaga lume să gândească.

Filme notabile australiene au explorat pericolul nuclear. Noi mai amintim seria „Mad Max”, unde acţiunea, deşi axată pe lipsa de energie, se petrece într-un mediu afectat grav, ce a suferit un colaps ecologic cauzat de războiul nuclear.

Războiul cu terorismul, după atacurile din 11 septembrie 2001

ANZUS a fost invocat o singură dată, în 2001, de către primul ministru australian, John Howard, ca răspuns la atacurile teroriste din 11 septembrie asupra New York şi Washington, deşi evenimentele nu s-au produs în zona Pacificului. S-a susţinut că scopul tratatului s-a lărgit cu această ocazie în încercarea de adaptare la schimbările intervenite în plan strategic, în sensul că părţile vor interveni în sprijin reciproc şi în cazul unor atacuri în afara zonei Pacificului. Relaţiile americano-australiene s-au intensificat, inclusiv în zona comerţului (s-a semnat, în 2004, „The Australia–United States Free Trade Agreement”(AUSFTA), un acord de comerţ preferenţial, intrat în vigoare în 2005).

O motivaţie solidă de participare la războiul împotriva terorismului pentru australieni a apărut, din nefericire, peste un an, când a avut loc un atentat terorist la Bali, unde au explodat bombe în trei locuri, una dintre ele purtată în vesta unui sinucigaş, iar o mare încărcătură fiind plasată într-un vehicul. Atunci au murit 202 oameni, dintre care 88 de australieni şi 38 de indonezieni locali. S-au înregistrat şi peste 200 de răniţi, iar atacul este considerat cel mai grav atentat terorist din Indonezia.

Australia a sprijinit Statele Unite şi şi-a demonstrat loialitatea, din 2001 până în 2021, cu 39 000 de membri ai forţelor armate, care au servit ţara în Afganistan în forţe speciale, patrule maritime în Golful Persic şi sprijin aerian. Peste 40 de australieni au decedat şi 260 au fost răniţi.

Noua Zeelandă a acordat şi ea sprijin acţiunilor antiteroriste, participând la diverse misiuni şi numărând 10 persoane decedate, dintre care opt în luptă. Ea a rămas fermă în privinţa modului de interpretare a prevederilor ANZUS. Ţara nu a avut victime pe scară largă în atentatele teroriste – două la World Trade Center, trei la Bali etc. În schimb, în 2019, chiar pe propriul teritoriu, la o moschee din Christchurch, au fost omorâţi 51 de oameni, alţi 89 fiind răniţi. Autorul a fost australian, iar ţinta a constituit-o populaţia musulmană.

Irak

Un prim pas spre războiul din Irak a fost făcut când s-a adoptat de către Congresul Statelor Unite o rezoluţie, „Rezoluţia Irak”, prin care se declara intenţia de a dezarma Irakul de armele de distrugere în masă, de a pune sfârşit sprijinului acordat de Saddam Hussein terorismului şi de a elibera poporul irakian.

Australia a fost un membru de nădejde al coaliţiei conduse de Statele Unite în invazia din 2003 („Operation Falconer”) şi a menţinut, pentru stabilizare, o prezenţă semnificativă a trupelor, până în 2009. A revenit în 2014 ca să lupte cu ISIS, fiind implicată până în 2025. Participarea iniţială la aceste acţiuni a presupus trupe speciale, nave, forţe aeriene, iar, ulterior, forţe pentru protecţia infrastructurii şi pregătire în domeniul apărării.

Noua Zeelandă a desfăşurat personal pentru a sprijini guvernul nou din Irak, dar şi pentru a lupta cu ameninţarea teroristă globală, ridicată de ISIS. De remarcat că trimiterea trupelor acestei ţări s-a făcut la cererea guvernului irakian, începând cu 2015.

Tripartitul ANZUS – o relaţie bilaterală dublă

Australia menţine, în baza ANZUS, relaţii bilaterale de securitate cu Statele Unite, dar şi cu Noua Zeelandă. Totuşi, deşi alianţa tripartită mai există pe hârtie, nefiind oficial revocată, în practică nu se mai manifestă. Cu Noua Zeelandă organizează regulat exerciţii militare comune şi a colaborat la misiuni de menţinere a păcii în Timorul de Est (1999–2012) şi Insulele Solomon (2003–2017 şi 2021-2024).

Scurte comentarii

ANZUS este o alianţă de auto-apărare, încheiată în temeiul art. 51 din Carta Naţiunilor Unite, spre deosebire de NATO care are baza în art. 52, ce se referă la organizaţii regionale. Nu există practică a Naţiunilor Unite, în legătură cu ANZUS, iar alianţa, aşa cum am menţionat, nu are organisme proprii.

Negocierea şi semnarea tratatului au constituit, la vremea lor, momente politice şi strategice istorice. Ulterior, semnificaţia acestor activităţi s-a atenuat. Lucrurile s-au mai schimbat. Am văzut cum s-au desfăşurat evenimentele în timpul „Konfrontasi”.

Preşedintele Richard Nixon a prezentat, în 1969, la o conferinţă de presă ţinută în Guam, doctrina lui (denumită Doctrina Guam), conform căreia Statele Unite îşi vor respecta obligaţiile din tratatele militare încheiate, dar se cerea şi o înzestrare convenţională pe măsură de la ţările aliate, apărate. Doctrina venea din nevoia de a se proteja resursele Statelor Unite, risipite în războiul din Vietnam, şi de a trece efortul de luptă la aliaţii asiatici. Pe scurt, o „vietnamizare” a conflictului, pe măsură ce trupele americane se retrăgeau.

Principiile erau următoarele: Statele Unite îşi vor respecta toate angajamentele; naţiunile aliate, precum şi cele a căror supravieţuire era vitală pentru securitatea Statelor Unite vor beneficia de scutul nuclear; statele ameninţate vor beneficia de ajutor militar şi economic, dar erau responsabile pentru furnizarea luptătorilor.

Deci, nimic nou, deşi unora li se pare că trăim astăzi nişte schimbări fundamentale; lucrurile subliniate astăzi de administraţia Trump, valabile şi pentru australieni, au rădăcinile lor, de la sfârşitul anilor ‘60. Australienii pot achiziţiona capabilităţi militare din Statele Unite şi vor trăi sub o pătură de securitate internă convenabilă care să calmeze şi să menţină, în acelaşi timp, anxietăţile legate de securitate.

Noua Zeelandă a descoperit, destul de rapid, consecinţele adoptării unei politici protecţioniste de mediu în locul promovării uneia care să garanteze securitatea naţională. Punctul de vedere american a fost că, dacă unul dintre aliaţi doreşte protecţie, inclusiv o umbrelă nucleară, atunci trebuie să-şi asume riscurile asociate. Deviza de astăzi – America First (America pe primul plan) nu face decât să consolideze această viziune.

În vara lui 2024, la o întâlnire a primilor miniştri din Australia şi Noua Zeelandă, Anthony Albanese şi Christopher Luxon, s-a făcut o menţiune, lucru rar, despre ANZUS, referitoare la importanţa continuării alianţei. Cu acel prilej, s-a stabilit că un atac cibernetic asupra unei naţiuni va fi considerat un atac armat şi încadrat în prevederile art. IV din tratatul ANZUS. Se pare că tratatul capătă din nou vigoare, iar Noua Zeelandă poate avea o nouă abordare.

Relaţiile Noii Zeelande cu Statele Unite nu s-au rupt total, porturile lor fiind vizitate de nave cu armament convenţional. A rămas dezvoltat, însă, resentimentul pentru arme nucleare, pe care îl manifestă şi poporul australian. Conducerea acestora, aşa cum am văzut, a fost mai abilă, în sensul că a semnat tratatul de interzicere a forţei nucleare, dar a rezolvat şi accesul americanilor cu astfel de arme.

Între timp, Australia a semnat un nou tratat, AUKUS, referitor la arme nucleare, despre care nu discutăm acum.

În 2019, preşedintele Trump a descris alianţa ca fiind „una dintre cele mai vechi şi cele mai bune”. Preşedintele Biden, la o întâlnire cu primul ministru Albanese, a scos în evidenţă că „de nenumărate ori, am văzut ce pot face America şi Australia atunci când suntem uniţi.”

Noua Zeelandă se pare că a înţeles că orice ameninţare în zonă se va simţi, mai întâi, asupra Australiei. De aici, probabil, decurge mentalitatea că tratatul ANZUS este mai important pentru Australia decât pentru Noua Zeelandă.

Australia, în prezent, se află într-o situaţie complexă, generată de ridicarea rapidă a Chinei la nivel de superputere regională. Unii analişti susţin că acest echilibru de putere în schimbare necesită o dedicare mai mare faţă de ANZUS ca instrument necesar pentru echilibrarea influenţei crescânde a Chinei şi păstrarea stabilităţii regionale. Tratatul trebuie optimizat, adus la parametri moderni, fără să se neglijeze forţa Chinei, dar nici ameninţări netradiţionale la adresa securităţii – securitatea cibernetică, schimbarea climei etc.

Noua Zeelandă, în paralel, îşi propune adâncirea şi lărgirea relaţiilor cu India, chiar dacă au păreri diferite asupra conflictului dintre Rusia şi Ucraina.

Dacă aprofundăm cunoştinţele despre conjunctura semnării tratatului ANZUS, conţinutul lui şi modul în care el a fost implementat, putem înţelege mai mult decât faptul că statele se pot alia pentru un eventual război de apărare, singura formă legitimă de a participa la un război armat, lăsând la o parte, deocamdată, operaţiunile de impunere a păcii, atacurile preventive sau preemptive (termen ce va intra, probabil, în vocabularul nostru).

Între altele, reţinem idei precum:

Marile puteri sunt conştiente de forţa lor şi, se pare, nu sunt dispuse mereu la concesii, rezolvări paşnice, tergiversări. De multe ori, ele evită termenii belicoşi şi explică diplomatic lumii întregi că undeva este nevoie de câteva operaţiuni speciale. De ochii lumii, încearcă să nu pozeze în agresori. Războiul coreean nu este exemplul cel mai bun de a ilustra cele afirmate, dar tot ne învaţă ceva. Nedorind să declare război conform prevederilor constituţionale, Truman a marcat precedentul pe care ceilalţi preşedinţi ai Statelor Unite (numai ei?) l-au urmat. Naţiunea, în anii ce au urmat, a luptat în conflicte armate fără să fie, oficial, în război. Acceptul Congresului pentru asemenea acţiuni, spunem noi, se vede prin faptul că el alocă banii necesari pentru susţinerea trupelor.

Dreptul internaţional public poate avea în Carta Naţiunilor Unite şi Consiliul de Securitate un instrument just şi eficace de menţinere a păcii… atât timp cât problemele dezbătute nu afectează pe unul sau mai mulţi membri permanenţi cu drept de veto. În această din urmă situaţie, dreptul internaţional public devine o glumă cinică, iar lumea se transformă într-o junglă unde se manifestă leul, elefantul, iepuraşii, hienele…

Între state nu prea este loc de prietenie sau fraternitate, chiar dacă, uneori, se fac asemenea declaraţii. Există interese care mobilizează forţe, le pun împreună sau împotrivă. Un stat ce are interesul să fie protejat de altul mai puternic sau de cel mai puternic, trebuie să stârnească interesul acestuia. Un mod de a realiza aşa ceva este şi demonstrarea loialităţii fără fluctuaţii, manifestată pentru o perioadă lungă. Indiferent de modul cum acţionează un stat la necesităţile altuia mai robust, cel mai puternic îşi va aminti (am auzit asta vreodată?)… şi va proceda în consecinţă. Un stat cu o putere mică sau mijlocie, trebuie să aibă o viziune clară de politică externă, să-şi identifice din timp posibilii duşmani şi aliaţi, iar ultimii să fie capabili să-i garanteze continuitatea.

Ca stat fără o putere economică sau militară semnificativă, trebuie să stabileşti dinainte şi fără echivoc care sunt principiile primordiale după care te ghidezi în relaţiile externe şi la care nu vei renunţa indiferent ce s-ar întâmpla. Nu trebuie să devină o surpriză demnă de dezbătut zile în şir faptul că acela care te protejează are o solicitare ce nu te face fericit. Există în orice activitate un risc. Când vrei să te afli într-un parteneriat nu poţi alege numai partea benefică. Aşa cum spuneam, Noua Zeelandă a descoperit, destul de rapid, consecinţele adoptării unei politici protecţioniste de mediu în locul promovării uneia care să garanteze securitatea naţională. Punctul de vedere american a fost că, dacă unul dintre aliaţi doreşte protecţie, inclusiv o umbrelă nucleară, atunci trebuie să-şi asume riscurile asociate.

Tripartitul ANZUS a devenit o relaţie bilaterală dublă. Australia menţine, în baza ANZUS, relaţii bilaterale de securitate cu Statele Unite, dar şi cu Noua Zeelandă. Totuşi, deşi alianţa tripartită mai există pe hârtie, nefiind oficial revocată, în practică nu se mai manifestă.

Tratatul trebuie, însă, optimizat, adus la parametri moderni, fără să se neglijeze forţa Chinei, nici ameninţări netradiţionale la adresa securităţii – securitatea cibernetică, schimbarea climei etc.

Principiile de bază ale „doctrinei Guam”, de acum mai bine de o jumătate de secol, rămân valabile. Este datoria noastră să cunoaştem istoria şi să tragem concluzii fără să ne arătăm politic surprinşi de ceva evident. Statele Unite îşi vor respecta toate angajamentele; naţiunile aliate, precum şi cele a căror supravieţuire este vitală pentru securitatea Statelor Unite vor beneficia de scutul nuclear; statele ameninţate vor beneficia de ajutor militar şi economic, dar sunt responsabile pentru furnizarea luptătorilor şi investiţii semnificative în dotări cu tehnică avansată de luptă, armament performant şi eficace şi materiale moderne, cumpărate de la protector.

Recunoaştem ab initio dreptul cititorilor cu o personalitate deosebită şi raţionamente sau mecanisme de logică diferite de ale noastre să tragă orice concluzii cred de cuviinţă. Chiar îi încurajăm şi aşteptăm, dacă se consideră necesar, cuvenita replică. O confruntare de idei, fundamentată pe argumente şi respect reciproc, nu poate produce decât un rezultat superior. (Florin MACIU)