Švejk şi războiul endocrinologic

Marile imperii nu se prăbuşesc niciodată din lipsă de arme. Căderea survine atunci când absurdul ia locul strategiei şi pregătirii. O mare putere militară – gurile rele spun că ar fi cea mai puternică armată de pe glob, deşi nu prea a demonstrat asta în ultimii şaptezeci de ani decât prin strălucite operaţiuni de marketing politic şi propagandă – a introdus o testare anuală obligatorie a nivelului de testosteron din sânge. Această măsură se aplică tuturor soldaţilor trecuţi de vârsta de treizeci de ani, înarmaţi sau nu până în dinţi, mânjiţi sau nu cu cremă de ghete pe obraji. Scopul programului este depistarea deficitului de testosteron şi oferirea de tratament hormonal pentru îmbunătăţirea performanţei militare. Hormonul cu pricina nu face nimic altceva decât să amplifice agresivitatea, dorinţa de dominare şi spiritul de competiţie. Motivaţia? Dacă natura nu mai produce destui supereroi, atunci să-i producem chimic. În curând, planificarea unei misiuni de atac nu va mai începe cu situaţia din teren, n-ar avea rost. Interpretarea valorilor de referinţă din buletinele de analiză va fi cap de listă. Nu va mai conta câţi kilometri poate alerga soldatul prin junglă sau deşert, ce pregătire tactică sau experienţă are. Curajul nu va mai fi o problemă de caracter, ci una hormonală, iar vitejia se va măsura în nanograme. Dacă putem injecta bărbăţia, de ce să nu injectăm şi patriotismul? Un flacon pentru curaj, altul pentru loialitate, două fiole pentru spirit de sacrificiu şi un rapel împotriva gândirii critice. La final, fiecare va primi o diplomă pe care va scrie solemn: „Bărbat adevărat. Valabilă până la următorul control medical.” Ăştia înaintează orbeşte, cu pieptul gol, secerând tot ce le iese în cale. Câmpul de bătălie va deveni o sală de fitness foarte tensionată, iar geopolitica va semăna cu o competiţie între culturişti care încearcă să mute graniţele din biceps. Ne-am întors la metodele comunei primitive: omul de grotă, mustind de testosteron, fugărind mamuţi prin tundra îngheţată, iată noul model al luptătorului. Şeful de stat major? Un endocrinolog, evident.

Vi-l amintiţi pe Švejk, candidul personaj creionat de Jaroslav Hašek? Poate că adevărata moştenire a îndărătnicului soldat este tocmai aceasta: să ne amintească faptul că imperiile nu devin ridicole când pierd războaie. Refuzul lui de a se supune unor reguli absurde, de a accepta să fie manevrat, minţit, de a cere explicaţii, de a găsi sensul unor ordine este dovada că adevărul trebuie căutat în altă parte. El era considerat un netot fiindcă încerca să identifice normalitatea într-o lume a constrângerilor fără noimă, şi era luat peste picior de ignoranţii prea înceţi la minte ca să priceapă că, de fapt, ei sunt neghiobii. „Cu respect vă raportez că eu nu gândesc, pentru că soldatului îi este interzis să gândească.” – Švejk, un vizionar încăpăţânat a cărui convingere era că bărbăţia nu se măsoară prin furia pumnului, că un om nu devine mai curajos pentru că este mai agresiv, că demnitatea şi eroismul nu iau naştere în sistemul endocrin. Nimeni nu se mai întreabă de ce oamenii sunt obosiţi să mai lupte, de ce nu mai sunt motivaţi să o facă, de ce li se pare că războaiele au o logică şuie, de ce seamănă din ce în ce mai mult cu Švejk. Aceste întrebări sunt „primitive şi costisitoare”. Mult mai elegant este să declari că organismul are nevoie doar de un mic impuls. Un strop de combustibil biologic şi gata: vitejia porneşte la sfert de cheie. La urma urmei, putem extinde conceptul: dacă profesorii sunt trişti, să primească dopamină. Dacă funcţionarii cască, puţină adrenalină. Dacă parlamentarii nu mai găsesc majorităţi, există probabil ceva injectabil şi pentru conştiinţă. Iar dacă economia şchiopătează, poate i se administrează nişte testosteron direct în PIB. Adevărul este că omenirea a intrat într-o epocă fascinantă. Nu ne mai bazăm pe instituţii, morală, tratăm totul hormonal. Nu mai discutăm despre educaţie, familie, stres, alimentaţie sau pace. Astea-s fleacuri romantice. Când realitatea se încăpăţânează să nu ne dea dreptate, îi modificăm chimia. Desigur, nici adversarii nu vor sta cu mâinile în sân. Dacă unii investesc în testosteron, ceilalţi vor concepe proiectile cu melatonină. Inamicul va sforăi liniştit înainte să tragă primul foc. Alţii vor descoperi valenţe războinice în Omega 3 sau Supramax-articulaţii. Conferinţele de securitate vor semăna cu un congres internaţional al farmaciştilor, unde generalii vor vorbi despre conflicte, iar medicii despre dozaje. Într-un fel, nu e rău: în locul cursei înarmărilor, vom avea cursa suplimentelor. Din fericire, realitatea încă nu se poate produce în laborator. (Dragoş CIOCĂZAN)