Spasiba

Fără a nega că partidul are în interior curente şi figuri extremiste, a pune votul dat de cetăţenii unui land german formaţiunii AfD exclusiv pe seama aderării la fascism sau neonazism ignoră cauzele economice şi sociale reale ale nemulţumirii. Partidul doamnei Weidel trebuie tratat ca simptom al unei crize europene, nu ca o cauză a acesteia. De vreo şapte ani încoace, trăim paradoxul unei Europe încăpăţânate, care îşi pedepseşte propriile economii pentru a-şi salva gândăceii, broscuţele, apele şi ce a mai rămas din pădurile de altădată, reuşind, pe deasupra, să-şi altereze relaţiile cam cu toate marile pieţe ale lumii din afara ei. Europa politică şi-a pus dopuri în urechi ca să nu mai tot audă incomoda întrebare: De ce sunt cetăţenii ei atât de nemulţumiţi? Este foarte comod să înşiruim ca mărgelele pe aţă câteva cuvinte-cheie: fascism, neonazism, propagandă rusă, manipulare, dezinformare, extremism. Cu alte cuvinte, alegătorul german (sau european, în general) este, din nou, un fel de pacient fără discernământ, care a intrat ameţit în cabina de vot unde mintea i-a luat-o razna posedată fiind de duhul antieuropenismului. Explicaţia aceasta are însă un mic defect: este uşor infantilă. Dacă zeci de milioane de europeni încep să voteze împotriva establishmentului, poate că nu toţi au fost hipnotizaţi de propagandă. Poate că unii şi-au deschis frigiderul, buzunarele, aplicaţiile de mobile banking şi au constatat că sunt goale. Alţii şi-au citit factura la energie. Alţii şi-au văzut salariul înghiţit de inflaţie şi de taxe. Iar cei mai mulţi au privit în jur şi au constatat că prosperitatea europeană, aceea prezentată decenii întregi drept o stare naturală a lucrurilor, începe să semene suspect de mult cu o amintire. Germania este, în această privinţă, un caz de manual. Ţara care a transformat industria într-o religie, exportul într-o virtute şi uzina într-un altar al prosperităţii a descoperit, cu o întârziere admirabilă, că industria sa are nevoie urgentă de energie, energia costă bani, iar politica externă are uneori prostul obicei de a intra cu bocancii în politica economică.

Relaţia economică dintre Germania şi Rusia nu este o aventură sentimentală inventată ieri de vreun agent sovietic cu căciulă din blană de castor. Este o relaţie organică, construită în ultimele opt decenii, bazată pe un schimb foarte simplu: Rusia furnizează energie şi materii prime ieftine, iar Germania îi vinde la preţuri preferenţiale tehnologie, utilaje, produse industriale şi capital. O căsătorie din interes, se poate spune. Nimic romantic, doar profitabil. Industria grea, acest venerabil „pilon de bază” al economiei germane, pare să fi fost construită după versiunea occidentală a teoriei economice leniniste: industria grea înainte de toate, oţel, chimie, automobile, maşini-unelte, uzine cât un oraş şi oraşe care respiră prin coşurile de fum ale uzinelor. După reunificare, Germania de Est a fost absorbită de una dintre cele mai prospere economii ale lumii, iar astăzi, tocmai în fostele teritorii est-germane partidele radicale găsesc un teren electoral deosebit de fertil. Poate că oamenii aceia nu vor să accepte că viitorul lor seamănă cu o versiune electrică a Trabantului. E valabil pentru tot continentul: în loc să se întrebe dacă noua arhitectură energetică şi geopolitică mai este compatibilă cu această economie, Europa a preferat să presupună că industria se poate alimenta cu bune intenţii, tranziţie verde şi discursuri despre viitor. Acesta este paradoxul tragicomic al momentului. Europa se teme de trecut, dar repetă mecanismele care l-au produs, se teme de naţionalism, dar produce insecuritate economică, se teme de populism, dar ignoră cauzele acestuia, se teme de extremism, dar refuză să ia în seamă nemulţumirea înainte ca aceasta să devină extremă, se teme de Rusia, dar descoperă că economia ei este construită, în bună măsură, pe bazele unei geopolitici în care vecinul de la Răsărit era deopotrivă duşman ideologic şi furnizor de energie ieftină. Europa nu poate fi morală decât dacă este prosperă. Dacă europenii ajung să simtă că prosperitatea lor a fost sacrificată pe altarul unor strategii grandioase condimentate cu lozinci despre sustenabilitate, nu va fi suficient să le spunem că sunt extremişti. Vor continua să voteze. Poate chiar mai hotărât.Să ne apucăm de învăţat rusa? Sau, pentru siguranţă, chineza mandarină? Europa încă mai are timp să aleagă. Spasiba. (Dragoş CIOCĂZAN)