Să ne batem în emisii

Clasa noastră politică are, fără îndoială, un talent aparte: acela de a-şi sabota singură orice tentativă de imagine favorabilă. Există o adânc înrădăcinată cultură a scandalului, de regulă, lipsit de vreun rezultat palpabil. Ideea de marketing politic se reduce la obiceiul levantin al tocmelii sterile, urmat de o aprigă răfuială cu poalele în cap coroborată cu văicăreli la porţi străine şi spălarea lenjeriei de corp în public. În loc să construiască un mesaj politic extern şi intern clar, predictibil şi respectabil, aleşii noştri lasă impresia că mizează pe improvizaţii. Nu există dispută internă care să nu fie ambalată sumar şi livrată în ţară şi partenerilor externi sub forma unui reality show de tot hazul. Toţi îşi dispută legitimitatea cu o energie demnă de cauze mai nobile. Orice divergenţă este rapid transformată într-un tărăboi public, presărat cu acuzaţii grave, ameninţări cu puşcăria şi replici de o jalnică mediocritate. Pe plan extern, această dinamică capătă o notă aproape duioasă. După ce ne expunem cu minuţiozitate toate slăbiciunile, ne prezentăm în faţa partenerilor cu o combinaţie de frustrare şi speranţă, aşteptând validare, sprijin şi, eventual, un pic de înţelegere pentru haosul intern. Este o diplomaţie confesivă: întâi îţi înşiri, cu capul plecat şi zâmbind tâmp, toate greşelile, apoi speri că cineva îţi va aprecia sinceritatea, te va bate pe umeri şi îşi va deschide buzunarul. A devenit deja o tradiţie. Nu doar că nu există reţinere, dar pare să existe chiar o anumită mândrie de a expune fiecare detaliu, fiecare boacănă, fiecare eşec. Într-o lume în care imaginea se construieşte cu grijă, ai noştri au ales calea opacităţii totale, nu ca strategie, ci ca mod de viaţă. Rezultatul? Un marketing politic aproape imposibil de gestionat, în care mesajul este constant diluat de contradicţii interne, iar credibilitatea suferă nu din lipsă de fond, ci din exces de zgomot. România nu duce lipsă de poveşti bune, doar că, invariabil, alege să le spună pe cele mai puţin avantajoase, cu un entuziasm greu de egalat.

Strategiile apar şi dispar în funcţie de ciclurile electorale, iar priorităţile se schimbă mai repede decât miniştrii. Să luăm un exemplu. Unul la modă, „cestiune” arzătoare, la ordinea zilei. Emisiile de carbon. În general, energia are prostul obicei de a nu ţine cont de campaniile electorale. Avem un mix energetic de invidiat: 84% din energia produsă nu generează gaze de seră (28% hidro, 26% fotovoltaic, 8% eolian, 22% nuclear). În loc să transformăm asta într-o imagine favorabilă, ne dăm cu stângul în dreptul şi vorbim întruna despre ce ţară îngrozitor de poluată avem. Da, este adevărat, oraşele noastre sunt sufocate de trafic, iar autovehiculele, peste zece milioane la număr, poluează la greu. Dar emisiile totale de bioxid de carbon ale României sunt de 66 milioane de tone anual. Dacă nu ne putem compara cu Marea Britanie (340 milioane), Franţa (315 milioane) sau Germania (673 milioane!!), care au populaţie mult mai numeroasă şi sunt mai industrializate, ne putem raporta la Olanda, care, la o populaţie aproximativ egală, produce 130 milioane de tone anual, adică dublu. În aceste condiţii, obiectivele pe care ţara noastră şi le-a propus în privinţa trecerii la energia verde sunt cât se poate de juste, însă trebuie să transformăm asta într-un avantaj strategic şi într-un discurs de imagine. Aici, avem multe de învăţat de la olandezi, pentru că se pricep mai bine ca noi: deşi au mai multe autoturisme pe cap de locuitor decât noi (0,5 faţă de 0,43), emit bioxid de carbon la greu fiindcă îşi produc 36% din energia electrică cu gaze naturale, şi au doar 11% din teritoriu împădurit, ţara lor este considerată una dintre cele mai „verzi” din Europa. Ştiţi de ce? Sigur, este vorba şi despre marketing politic, dar, în primul rând au proiecte şi politici energetice coerente, au planuri de viitor credibile, au strategii de finanţare flexibile, şi totul pe termen lung. Adică viziune, perspectivă şi solidaritate politică, fără scandaluri. Ei nu se bat în emisii – preferă să-şi petreacă timpul construindu-şi o ţară nu numai cu o imagine, ci şi cu o viaţă mai bună. Ce ne opreşte să facem la fel, n-aş şti să vă spun. (Dragoş CIOCĂZAN)