Pe 19 octombrie se împlinesc 10 ani de când Seniorul Radu Câmpeanu (28.02.1922- 19.10.2016) părăsea această lume lăsând în urmă o moştenire spirituală pe care merită să o valorificăm. În articolul de astăzi mă refer la consecvenţa aplicării câtorva principii de mare actualitate şi la capacitatea de a face predicţii exacte, elemente de bază ale unui politician de mare valoare.
O componentă importantă a activităţii Seniorului Radu Câmpeanu a reprezentat-o cea de la revista Buletin de Informaţie pentru Românii în Exil (BIRE) derulată în cea mai mare parte a perioadei în care s-a aflat în emigraţie. Prin bunăvoinţa familiei sale am intrat în posesia numărului din 1 iunie 1982 al acestei reviste. Voi prezenta în continuare câteva dintre ideile afirmate sau reafirmate de Radu Câmpeanu în acest număr al revistei BIRE.
Ideologia comunistă nu este proprie românilor este prima idee formulată. Pe lângă susţinerea pe bază de estimări ale statisticii politice anterioare datei de 23 august 1944, de altfel o susţinere uzuală în zona de comunicare a emigraţiei române, Radu Câmpeanu aduce un argument bazat pe o estimare prospectivă care i-a dat în final dreptate: în ciuda milioanelor de membri înscrişi actualmente, Partidul Comunist Român (PCR = numele de atunci al partidului care conducea România în condiţiile ideologiei comuniste) ştie şi astăzi că ar dispărea de la o zi la alta fără sprijinul tancurilor sovietice. După 8 ani, mai exact pe 22 decembrie 1989, predicţia formulată de Radu Câmpeanu s-a adeverit: Partidul Comunist Român având milioane de membri cotizanţi s-a pulverizat pur şi simplu într-o singură zi. Nimeni nu a făcut nici cel mai mic gest simbolic în apărarea ideologiei comuniste. Radu Câmpeanu avusese dreptate cu 8 ani în urmă: ideologia comunistă chiar nu este proprie românilor, dar nici altor popoare.
Radu Câmpeanu are curajul să recunoască adevărul din textul unei publicaţii apărute în România perioadei comuniste: libertatea odată pierdută mai poate fi recâştigată prin luptă. Explică însă că textul respectiv exprimă o realitate dureroasă a românilor, nu o stare ipotetică. Şi aici este o previziune exactă a Seniorului: România şi-a găsit libertatea în anul 1989 prin luptă. Conducătorii politici din timpul regimului comunist nu au cedat de bună voie puterea şi nu au redat paşnic sau firesc libertatea românilor. În România a fost nevoie de luptă, de violenţe, de confruntări, inclusiv armate, chiar şi de sacrificii umane pentru a recuceri libertatea.
Presa românească din ţară menţiona riscul pierderii limbii şi naţionalităţii ca fiind irecuperabil. Pericolul era şi este în continuare real, fiind confirmat de Radu Câmpeanu prin acţiunile sale ulterioare, mai ales în calitate de parlamentar şi lider politic al României post-comuniste, dar şi ca lider al opoziţiei democratice din emigraţie. În articolul menţionat, Radu Câmpeanu precizează însă că prin pierderea libertăţii nu salvăm nimic, nici limba şi nici naţionalitatea. Da, atunci trebuia repetată această idee, iar Radu Câmpeanu o face cu forţă şi argumente: Nu salvăm nimica renunţând la libertate!
Într-o perioadă în care idealul patriotic se lupta şi se mai luptă încă între centrarea pe tradiţia proprie sau pe modernitate şi universalitate, ca de altfel în continuare şi în zilele noastre, Radu Câmpeanu formulează sintetic un crez valabil epocii nostre: limba şi naţionalitatea implică o gândire şi o acţiune proprie şi liberă care să aleagă atât din tradiţia neamului cât şi din valorile omenirii în mijlocul căreia trăim, tot ce este compatibil cu firea noastră şi ceea ce ne poate desăvârşi ca neam.
Din crezul formulat de Radu Câmpeanu, valabil atunci dar şi astăzi, înţelegem că nu are ce să caute niciun tip de ideologie care <să îndrume> evoluţia limbii şi a naţionalităţii. Limba şi naţionalitatea au legile lor proprii de evoluţie, în care majoritatea populaţiei poate aduce actualizările necesare în pas cu timpul dar fără a rupe legăturile cu trecutul. Cititorul de presă sau admiratorul de emisiuni de astăzi ar trebui să dea pagina imediat sau să mute pe alt canal atunci când oamenii politici ai zilei invocă limba sau naţionalitatea în dezbaterile lor politice, dând ideologiei o funcţie pe care Radu Câpeanu i-a refuzat-o încă din anul 1982.
Este remarcabil de exactă şi elegantă în acelaşi timp trimiterea la nevoia de a asimila valorile omenirii compatibile cu tradiţia noastră. Probabil că niciun modernist, dar şi niciun autarhist nu ar putea să se opună formulei de mare echilibru dată de Radu Câmpeanu pentru crezul său în probleme de limbă şi naţionalitate. La dezbaterile contradictorii din zilele noastre între cele două tabere poate ar fi util de reamintit crezul formulat de Radu Câmpeanu în anul 1982 şi care dă o soluţie de compromis raţională.
Nu trebuie uitată nuanţa de progres pe care Radu Câmpeanu o consideră obligatorie, inclusiv în problemele fundamentale ale limbii şi naţionalităţii. Ştiinţa a stabilit cu mult timp în urmă nevoia de dinamică în principal pentru limba vorbită şi limba literară. Multe evoluţii nu au fost însă adecvate, mai ales în cazul popoarelor mici şi mijlocii, cum sunt şi românii. Radu Câmpeanu vorbeşte însă clar despre desăvârşirea noastră ca indivizi şi ca oameni, deci o dinamică strict pozitivă ancorată la elementele fundamentale. Ce era de făcut atunci, ce este de făcut şi astăzi, este formulat concis de Radu Câmpeanu: să avem un ideal!
Consecvenţa în apărarea valorilor naţionale şi a celor liberale nu se referă numai la aspecte de mare profunzime ale vieţii sociale, cum sunt libertatea, naţionalitatea şi limba, prezentate mai sus. Există un mod de educaţie şi de trăire la adolescenţă şi la tinereţe care te poate conduce către gândirea liberală. Am vorbit de multe ori cu Radu Câmpeanu despre educaţie. Din punctul său de vedere, educaţia trebuia să fie fermă, mai ales în caz de abateri grave la vârstele fragede, când copilul nu are capacitatea de selecţie între bine şi rău, cu reducere treptată a rigorilor pe măsură ce acesta îşi dovedeşte gradul sporit de maturitate. Cel puţin aşa fusese educaţia în cazul său.
Radu Câmpeanu, omul matur care a făcut tot ce trebuia pentru România în tot cursul vieţii sale, a fost un adolescent şi un tânăr ca oricare altul al vremurilor pe care le-a trăit. În fotografia alăturată, din anul 1935, aflată în arhiva familiei, vedem un adolescent Radu Câmpeanu cu vestimentaţia, atitudinea şi aerul specifice epocii. Evident că nu putea să bănuiască atunci marile provocări pe care i le va oferi soarta. Relaxarea şi visarea de la vârsta adolescenţei şi cea a tinereţii ajută pe oricine să înfrunte mai bine greutăţile vieţii de om matur. Aşa ar trebui să fie practica generală a educaţiei: la adolescenţă şi în tinereţe fiinţele umane să poată visa şi trăi fără griji, cu excepţia obligaţiei de pregătire şcolară.
Citind atent textele scrise de Radu Câmpeanu vom găsi poate mai multe soluţii la problemele grele ale vremurilor pe care le trăim. Niciodată nu este epuizată zestrea de înţelepciune de la înaintaşii noştri!
Las cititorilor publicaţiei Opinia Naţională plăcerea de a savura textul original scris de Radu Câmpeanu în anul 1982 pentru românii din emigraţie, dar şi pentru noi, cei de astăzi. (Conf.univ.dr. Aurelian Virgil BĂLUŢĂ)
Cuvântul nostru
IDEOLOGIE
Un scrib stalinist publică la Bucureşti, în „Săptămâna” din 30 aprilie, câteva sentinţe ce se vor definitive, consacrate „ideologiei necesare” şi care vestesc atmosfera în care se va întruni, în luna iunie, al II-lea Congres al culturii şi educaţiei socialiste.
„…noi, poporul român avem astăzi o singură ideologie, aceea comunistă… Ancorată puternic în realităţile sociale româneşti de după 23 August 1944, ea îmbină în chip armonios atât virtuţile comuniste cât şi pe acelea patriotice.”
Că ideologia comunistă nu ne este proprie o dovedeşte numărul derizoriu al membrilor partidului comunist din România, care în ajunul lui 23 August, nu depăşea o mie. În ciuda milioanelor de membri înscrişi actualmente, PCR-ul şi astăzi că ar dispare de la o zi la alta fără sprijinul tancurilor sovietice.
Amalgamul cu sentimentele patriootice are însă o altă rezonanţă asupra căreia autorul ce se intitulează „artist patriot” insistă îndelung … „toţi marii ctitori de civilizaţie spirituală românească au trăit, creat şi luptat sub stindardul aceleeaşi ideologii naţionale”… sub un îndemn care „exprimă acest adevăr: libertatea odată pierdută mai poate fi recâştigată prin luptă; însă limba şi naţionalitatea dacă le-ai pierdut nu le mai poţi cuceri niciodată.”
Ce vrea să spună scribul? Că trebuie să renunţăm la libertate ca să ne păstrăm limba şi naţionalitatea? Argumentul nu este nou. Toate dictaturile şi sistemele totalitare au suprimat totdeauna libertatea cetăţenilor sub pretextul unui ţel superior, religios, naţional sau ideologic. Argumentul este fals. Nu salvăm nimica renunţând la libertate. Degeaba se traduc în româneşte, ungureşte, poloneză, bulgară, rusă sau cubană formulele stereotipe ale unor birocraţi rupţi din poporul în care s-au născut. Niciunul din aceste popoare, inccluusiv cel rus, nu îşi găseşte spiritualitatea proprie în frazeologia zilnică a celor care îl conduc. Limba şi naţionalitatea implică o acţiune şi o gândire proprie şi liberă care să aleagă atât din tradiţia neamului cât şi din valorile omenirii în mijlocul căreia trăim, tot ce este compatibil cu firea noastră şi ceea ce ne poate desăvârşi ca indivizi şi ca neam.
Ideologia este contrariul idealului. Este o gândire dirijată care impune tuturor o singură acţiune, ceea ce este total străin de firea românească. Nu este necesară nici ideologia comunistă, nici alta. Avem nevoie de un ideal, nu de o ideologie. Avem acest ideal, este libertatea, şi gura păcăătosului adevăr grăieşte „libertatea odată pierdută mai poate fi revâştigată prin luptă”… Este singura idee pe care cititorul din România o va reţine, cu sau fără voia scribului.
Numărul 808
