Păpuşele, jucărele sau cum l-am cunoscut pe Chucky

Au existat epoci în timpul cărora s-au construit catedrale, s-au ridicat sau au pierit imperii, s-au inventat lucruri, s-au scris, sculptat, pictat, compus opere nepieritoare. Noi am avut privilegiul istoric de a inaugura era păpuşelelor isterice cu cont, fals sau real, pe reţele sociale. O civilizaţie întreagă s-a aşezat confortabil într-un ţarc emoţional şi, privind în jur cu superioritatea unui iezuit cu sufletul schimonosit de propriile convingeri strâmbe, a decretat solemn că dialogul este periculos, nuanţa suspectă, iar inteligenţa o formă de agresiune. Jucărele cu cheiţa ruginită şi arcul sărit, fiecare ducând şi conducând o luptă fără sens – deşi majoritatea abia pot purta o conversaţie fără să scoată sabia sau să se facă de râs. Nu mai există oameni, doar tabere, triburi cu scuturi pe care scrie „hate”, şi focuri aprinse pentru a da mai multă greutate linşajului pregătit pentru pedepsirea celor care nu urlă în cor cu ele, păpuşelele digitale. Coduri de bare ideologice, scrijelite cu cuţitul pe peretele pixelat de însuşi Chucky, celebra păpuşă posedată. Jucăria omonimă avea, totuşi, o oarecare coerenţă morală: îşi asuma sincer rolul de marionetă cu creierul din plastic străbătut de gânduri sinistre. Astfel l-am cunoscut pe Chucky cel de astăzi, ceva mai sofisticat – poartă haine de predicator al activismului de mall, vădeşte virtuţi de plastic reciclat şi în loc de „It’s time to play!” rosteşte lozinci sibilinice în romgleză, repetând obsesiv cuvântul „gen”. Are privirea fixă, zâmbetul mecanic, afişat de obicei alături de câini, pisici sau flori, şi vocabularul redus la trei emoţii standard: ură, dispreţ şi autosuficienţă. Niciodată mediocritatea n-a fost atât de în largul ei. În trecut, prostul avea totuşi un dram de bun-simţ biologic; ştia sau măcar bănuia că există lucruri pe care nu le va înţelege niciodată. Astăzi, mediocrul este convins că ignoranţa lui reprezintă o formă superioară de luciditate sau clarviziune. Cu cât bate câmpii mai tare, cu atât e mai radical în opinii. Cu cât are mai puţine informaţii, cu atât condamnă mai categoric. Cultura comentariului instantaneu a produs această creatură magnifică: analfabetul furios şi dezinformat, cu pretenţii de inchizitor. Iar societatea – sau o mare parte a ei – îl adoră.

Platformele digitale funcţionează acum ca nişte fabrici de procesat resentimente, revărsări de ură şi sentinţe. Nu mai există lume normală la tărtăcuţă, există doar consumatori de furie. Oamenii nu mai intră online ca să afle ceva, ci ca să confirme ceea ce urau deja înainte de cafeaua de dimineaţă. Algoritmul îi mângâie tandru pe creştet şi le confirmă că, desigur, toţi cei care nu sunt de acord cu ei sunt monştri. Iar ei, fericiţi că au primit aprobarea, pleacă mai departe să sară la gâtul „celorlalţi”. Aşa a apărut noua segregare. Nu neapărat una economică sau doctrinară. Nu una rasială. Nu una culturală. Una a spiritului şi a gândirii libere. Mulţi dintre noi nu mai suportă să stea lângă cineva care gândeşte diferit. Nu mai pot lucra împreună, nu mai pot iubi împreună, nu mai pot bea o cafea fără să transforme conversaţia într-un tribunal revoluţionar improvizat, de pe băncile căruia fulgeră din priviri asesori populari. Prieteniile se rup din cauza unor simple opinii. Familiile se destramă pentru vreun slogan. Vecinii ajung să se privească precum două puteri nucleare gata să apese pe butonul roşu. Cine face apel la calm este suspect. Cine încearcă să dea dreptate ambelor părţi este imediat declarat trădător. Nu mai comunicăm, ne vânăm. Nu ura este problema. Terifiantă este infantilizarea colectivă. Această transformare a adulţilor în păpuşi mecanice care repetă obsesiv aceleaşi fraze, aceleaşi clişee, aceleaşi reflexe de turmă şi caută aprobarea tribului. O civilizaţie obosită, nevrotică şi suspicioasă, în care oamenii se tem unii de alţii mai mult decât se tem de foame, război sau singurătate. Şi atunci, nu mai furnizează argumente sau dovezi, preferă să insulte sau să „demaşte”. Nu mai pun întrebări, ci interoghează. În tot acest bâlci, mai există încă fărâme de speranţă. Îmi place să cred. Deocamdată însă, păpuşelele continuă să ţipe unele la altele în întuneric, convinse că au aprins lumina. (Dragoş CIOCĂZAN)