Organizaţia Tratatului Asiei de Sud-Est – SEATO

Observăm că alianţele militare constituite prin tratate, deşi pun statele membre pe picior de egalitate, au o anumită ierarhie nerecunoscută oficial, dar evidentă, rezultată din efectuarea unui clasament al puterilor armate aparţinând fiecărui stat membru. Astfel, vrând-nevrând, reprezentanţii statelor cu putere mică, chiar dacă sunt aşezaţi la masa discuţiilor, fiindcă hotărârile se adoptă prin consens, ştiu că propunerile venite de la vârful alianţei trebuie votate favorabil, iar când interesele lor sunt afectate ştiu să îşi ridice coatele de pe masă şi să se sprijine pe speteaza scaunului, fără a spune că sunt împotrivă. Aşa merge alianţa.

De cele mai multe ori, puterea din capul listei nu are neapărat nevoie de sprijin adevărat ci de o internaţionalizare a intervenţiei. Cu cât mai multe state participante la o operaţiune, cu atât aceasta pare mai legitimă şi nu dă impresia că cineva are metehne colonialiste. Se pot invoca încălcări grosolane ale drepturilor omului, practici vizibil în contradicţie cu principiile democratice, ce trebuie stopate imediat. Evident, cel mai bun argument de începere a ostilităţilor ar fi o rezoluţie a Consiliului de Securitate, dar noi am explicat cu altă ocazie că acesta, din cauza membrilor permanenţi cu drept de veto, nu funcţionează mereu în mod adecvat intereselor unui bloc. Refuzuri mărunte în a-l urma pe liderul alianţei duc la răciri de relaţii, sancţiuni pe care mulţi nu le văd, atitudine ostilă şi lipsirea de ajutor la nevoie. Relaţiile de alianţă se pot chiar suspenda.

Neacceptarea unor solicitări ori chiar rugăminţi, de a căror îndeplinire depinde reuşita jocului strategic al liderului, are ca logic rezultat consecinţe mai grave. Autorul cererilor neonorate îşi va aminti, negreşit, ajutorul acordat la nevoie, în trecut, partenerilor şi va lua notă de lipsa de loialitate. Se poate ajunge la destrămarea alianţei sau la lipsirea ei de credibilitate. Nici nu ştim ce este mai rău: să nu ai o alianţă ori să faci parte din una pe care nu te poţi baza. Mulţi vor spune că există nuanţe în acest scenariu şi că lucrurile stau altfel, dacă cererea nu se încadrează în prevederile tratatului sau ale Cartei ONU. Oare?

Interese mână mari puteri să invadeze anumite teritorii unde există şi populaţie, în majoritate covârşitoare nevinovată. Acum, nu ne interesează justificarea sau scopul. Analiştii planifică cum se pot obţine rezultate maxime cu cele mai mici pierderi şi eforturi financiare. La un moment dat, apar alte interese şi marile puteri trebuie să se retragă, mai lent sau în pripă. Se pare că analiştii mereu ratează să ia în calcul şi această posibilă etapă. După retragere, de multe ori, se alege praful: genocide, exoduri, regimuri barbare, un lanţ nesfârşit de lovituri de stat, conflicte îngheţate care reizbucnesc, foamete, crize economice. Este istoria atât de dispreţuită ori antipatizată încât să fie veşnic neglijată?

Motto: „Where are they now?, the broken heroes /Unde sunt ei acum? Eroii călcaţi în picioare”
[refren al melodiei „Broken Heroes” (1985) a grupului heavy metal „Saxon”]

Melodia Broken Heroes a grupului Saxon este o baladă anti-război care deplânge moartea tragică a tinerilor soldaţi în diverse confruntări, în care au fost trimişi de politicieni. Cântecul face referire la mai multe războaie, între care şi cel din Vietnam, toate având în comun enorm de multe vieţi tinere irosite, vise spulberate, veterani supravieţuitori uitaţi, neglijaţi, batjocoriţi, rămaşi cu sechele fizice sau psihice. Acesta este costul războiului, în general, iar mulţi se întreabă dacă merită întotdeauna. De aşa ceva avem parte mai tot timpul, în povestea noastră despre SEATO, o istorie cu soldaţi care şi-au pierdut viaţa în confruntări armate, decise de politicieni, dar şi cu mult mai multe victime civile.

Conjunctura

Împrejurările semnării acordului de securitate colectivă SEATO au fost marcate de anxietatea intensă a Războiului Rece, de politica dusă de Statele Unite de a stopa răspândirea comunismului în Asia şi de percepere a unui gol de putere lăsat de puteri europene colonialiste, după retragere.

Teoria dominoului – răspândirea comunismului

Aşa cum am mai spus cu altă ocazie, preşedintele Eisenhower prezentase lumii teoria dominoului, conform căreia odată ce o naţiune din Asia de Sud-Est a căzut sub comunism, celelalte o vor urma. Situaţiile din China, unde Mao Zedong declarase, în 1949, victoria comunistă în China, precum şi războiul coreean ce abia se terminase în 1953 erau fundamentul acestei teorii.

Despre China am mai vorbit. Cine vrea să perceapă mai bine o parte din evenimentele de acolo, precum şi ce a îndurat acest popor din partea Japoniei invadatoare poate să urmărească, între altele, „Air Strike”, (film chinezesc din 2018, dar cu participare americană, nedifuzat, totuşi, în China, dar nu fiindcă îi prezintă favorabil pe rivalii comuniştilor – forţele Kuomintang (KMT), ci pentru o problemă de evaziune fiscală) sau „Empire of the Sun” (1987), film al lui Steven Spielberg.

Am discutat şi despre războiul coreean. Despre duritatea acestui război fratricid puteţi afla multe din filmul sud-coreean „Tae Guk Gi – Frăţia războiului” (2004), iar despre participarea hotărâtoare a chinezilor puteţi afla amănunte din filmul chinez în două părţi, din 2021 – 2022, „The Battle at Lake Changjin”, cel mai scump film, se pare, produs de această ţară.

Vom vedea cum comunismul se întinde şi în Vietnam şi Laos, iar pentru o perioadă sângeroasă, cu crime abominabile, în Cambodgia.

Japonia – catalizator (fără intenţie) al mişcărilor de eliberare de sub colonialism

Începând cu anii 1930, până în 1945, Japonia a desfăşurat o multitudine de acţiuni militare agresive şi extrem de brutale, soldate cu un număr enorm de victime, urmărind împlinirea politicilor de extindere imperialistă, fără scrupule. A început cu Republica Chineză (1912-1949) în 1931, când a invadat Manciuria, după care, în 1937, a trecut la ocuparea întregii ţări şi, ulterior, la participarea la al Doilea Război Mondial, de partea puterilor Axei. Până la capitularea ei necondiţionată, Japonia reuşise să cucerească vaste teritorii, atât în Asia, cât şi în Pacific, cu scopul de a obţine dominaţia teritorială asupra unei zone semnificative a globului şi a-şi satisface necesarul de resurse pentru economie şi, în special, industrie. Asia de Sud-Est, Filipine, Burma şi Indonezia ajunseseră sub ocupaţia japoneză.

Axa viza o nouă ordine în Europa şi Asia. „Sfera de Co-Prosperitate a Asiei de Est Extinse” era ţinta ce revenea niponilor din această alianţă.

Un efect secundar şi nebănuit al ocupaţiei militare japoneze, cu implicaţii profunde în evoluţia omenirii din acea zonă a fost favorizarea procesului de decolonizare a întinsei regiuni, prin distrugerea temeliei conducerii coloniale europene. Fără să urmărească acest lucru, Japonia, care dorea numai să înlocuiască stăpânirea europeană cu cea niponă, a întărit mişcările naţionale locale, a demonstrat că „superioritatea albă” poate fi înfrântă şi a creat premisele pentru începerea luptei de independenţă, după război.

Populaţia locală a văzut cum conducătorii europeni se predau şi sunt luaţi prizonieri; şi-a însuşit propaganda japoneză ce le transmitea că Asia trebuie să aparţină asiaticilor; a fost instruită şi înarmată să lupte. Japonezii înfrânţi au lăsat locul gol conducerii naţiunilor. Mişcări naţionaliste au profitat de situaţie şi au declarat independenţa. Britanicii, francezii şi neerlandezii erau secătuiţi de puteri. Era dificil să se întoarcă şi să recucerească vechile colonii.

Brutalitatea ocupaţiei japoneze a contribuit, astfel, la amplificarea sentimentelor naţionaliste şi aprinderea dorinţei de independenţă.

Indochina – căderea ocupaţiei franceze

Pentru a-şi netezi drumul spre o ocupare totală a Chinei, Japonia a trecut la neutralizarea Indochinei Franceze (teritoriul de azi al Vietnamului, Cambodgiei şi Laosului, organizat după un model federal, colonizat de Franţa între 1887 şi 1954) cu scopul principal de a-i împiedica pe chinezi să importe arme şi combustibil şi de a controla anumite căi de acces.

În 1940, Germania nazistă a ocupat cu rapiditate A Treia Republică Franceză, iar administrarea colonială a Indochinei Franceze a fost trecută Regimului de la Vichy (nu este momentul să explicăm acum), aliat al puterilor Axei. Japonezilor li s-au făcut multe concesii în Indochina şi, totuşi, ei au intrat cu trupele în anumite părţi din Indochina Franceză, în 1940, iar, în 1941, au preluat controlul întregului teritoriu. Invazia japoneză a fost o confruntare militară scurtă şi nedeclarată.

Vietnamezii au văzut că este posibil ca puterile coloniale europene să fie înfrânte, iar Japonia să fie eliberatorul din Asia, pe de o parte. Pe de altă parte, ocupaţia japoneză a fost prea violentă pentru a fi acceptată; în 1944-1945, în Vietnam, o monarhie aflată sub conducere franceză şi ocupaţie japoneză, în partea de nord şi centrală a fost foamete, iar multe sute de mii de oameni au murit din această cauză.

Sătui de exploatarea economică şi cu sentimente naţionaliste dezvoltate, după plecarea japonezilor, vietnamezii s-au revoltat. Viet Minh (o mişcare comunistă revoluţionară de eliberare naţională, condusă de Ho Chi Minh), a declarat independenţa Vietnamului în 1945 şi a început un război cu tactici de gherilă (primul război din Indochina) cu Franţa, care s-a terminat în 1954. Războiul brutal, imoral şi nepopular, dus de Franţa, a căpătat, de la stânga franceză, numele „războiul murdar” („la sale guerre”). Statele Unite i-au sprijinit puternic din punct de vedere financiar pe francezi, fiindcă nu au văzut la vietnamezi o mişcare de eliberare ci una de extindere a comunismului, un pas în plus după victoriile acestei doctrine în China şi Coreea de Nord („efectul de domino”).

Franţa a pierdut o bătălie decisivă la Dien Bien Phu (există un film cu acelaşi nume, din 1992), care a condus spre Conferinţa de la Geneva, din 1954, care a generat împărţirea Vietnamului în două părţi (Nordul comunist şi Sudul pro-occidental), până la alegerile naţionale din 1956. „Pathet Lao” (o mişcare comunistă care a câştigat controlul întregului Laos, în 1975) şi „Khmer Issarak” (o mişcare cambodgiană, anticolonială, de aripă stângă) au participat alături de „Viet Minh” la lupta anticolonială.

Plecarea francezilor a transformat regiunea într-un teatru de manifestare a războiului rece. Se stabilise scena pentru al doilea război din Indochina.

Sfârşitul pentru British Raj

British Raj sau India Britanică sunt termeni folosiţi pentru subcontinentul indian, pentru colonia India şi pentru perioada istorică 1858 – 1947 în care Imperiul Britanic stăpânea regiunea. Sfârşitul perioadei surprinde această entitate ca fiind formată din 11 provincii administrate de un guvernator numit de britanici şi peste 500 de state princiare, conduse de monarhi locali, cu semi-suveranitate, relaţia lor cu britanicii fiind cea de vasal-suzeran.

Regatul Unit era, la sfârşitul războiului al doilea mondial, epuizat şi falimentar, neputând să-şi permită să mai susţină vechile colonii, în special India, cu o suprafaţă şi o populaţie mai mult decât substanţială. Administrarea şi menţinerea unui imperiu de mărimea celui britanic nu se putea face cu o economie devastată, ce nu putea să furnizeze suma necesară pentru acoperirea costului imens. În 1945, alegerile au adus la putere partidul laburist, iar primul ministru, Clement Attlee, şi-a dat seama că va pierde controlul militar şi că trebuie evitat un război costisitor şi lung, prin transferul de putere.

Indienii nu mai credeau în conducerea britanică, armata şi poliţia locală nu mai răspundeau conform cerinţelor, grevele şi revoltele (chiar în armata britanică) se înteţeau şi înmulţeau, iar administraţia colonială era ameninţată.

În India Britanică, mai mult la populaţia musulmană, căpătase formă şi era în dezvoltare, începând, se pare, cu secolul XVII, „Teoria celor Două Naţiuni”, conform căreia hinduşii şi musulmanii erau două naţiuni distincte, care aveau culturi, religii şi valori sociale incompatibile, iar coexistenţa într-un singur stat era imposibilă.

Pe măsură ce britanicii se pregăteau de plecare, tensiunile deja existente dintre majoritatea hindusă şi musulmani, reprezentaţi de Muhammad Ali Jinnah, au devenit violente. La jumătatea lui august 1946, musulmanii au declanşat „Ziua Acţiunii Directe” („Direct Action Day”), ce includea greve generale şi oprirea totală a muncii, revendicând propria lor ţară, după plecarea britanicilor. Acţiunea s-a transformat în „Săptămâna Cuţitelor Lungi” („The Week of the Long Knives”), cu masacre însumând mai multe mii de decese de partea ambelor tabere. Britanicii au înţeles că o Indie unită nu este un plan realist.

În grabă, britanicii, presaţi şi de americani să plece, au hotărât să împartă British Raj între hinduşi şi musulmani – o soluţie rapidă şi plauzibilă. Lord Mountbatten, un militar cu o carieră impresionantă, dar şi văr secund, a fost numit de regele George VI, la propunerea lui Attlee, vicerege. Acesta a devansat părăsirea Indiei şi a luat măsuri pentru împărţirea teritoriului. După ce India a devenit independentă, Mountbatten, la cererea primului ministru indian, Jawaharlal Nehru, a fost numit guvernator general. În opoziţie, Pakistanul l-a desemnat persona non grata. Împărţirea viza în special două provincii, Bengal şi Punjab. Noile graniţe, trasate la repezeală, în cinci săptămâni, au fost opera lui Sir Cyril Radcliffe, care nu trecuse vreodată prin India şi care primise mandat să lase cât mai mulţi hinduşi şi sikhs în India şi cât mai mulţi musulmani în Pakistan.

Divizarea pripită a Indiei Britanice a avut drept consecinţă transferuri masive de populaţie (hinduşii fugind spre India şi musulmanii spre Pakistan), care, la rândul lor, au generat crize umanitare, masacre şi dispute teritoriale, care, în Caşmir, durează şi în prezent. Mult peste 10 milioane de persoane au fost strămutate, iar mult peste un milion au murit din cauza violenţelor, foametei, bolilor ori sinuciderilor.

În august 1947, a intrat în vigoare legea Regatului Unit prin care India Britanică era împărţită în două dominioane independente, India şi Pakistan, cel din urmă fiind pe teritoriul de azi al Pakistanului (de Vest) şi al Bangladeshului (Pakistanul de Est). Guvernul britanic nu mai avea putere în fosta Indie Britanică. Se termina şi relaţia suzeran-vasal cu statele princiare. Acestea au fost sfătuite să se alăture unui dominion, pe criterii de vecinătate. (Atmosfera acelor vremuri este descrisă în mult-premiatul film „Gandhi”, din 1982. Unii spun că filmul trebuie văzut pentru a savura arta nu pentru a înţelege istoria, deşi evenimentele sunt prezentate la un nivel rezonabil de acurateţe.) Majoritatea covârşitoare a statelor princiare din zona Indiei s-a integrat în acest stat. Câteva nu. Cel mai puternic şi foarte bogat, destul de întins, plasat în mijlocul Indiei, Hyderabad, a fost una dintre excepţii. Suveranul (nizamul), Mir (titlu ce îl deţineau câţiva monarhi musulmani) Osman Ali Khan, Asaf Jah VII, care conducea o populaţie unde majoritatea erau hinduşi, a ales să rămână independent şi să lupte cu armata lui (în special o miliţie voluntară a musulmanilor, numită Razakars) pentru asta, deşi nu reuşise să înfrângă nici mişcarea de rebeliune ţărănească Telangana, condusă de comunişti.

În septembrie 1948, India a invadat şi învins armata nizamului („Operaţiunea Polo”), acesta semnând documentul de alipire. Zeci de mii de musulmani au fost masacraţi de fanatici hinduşi, ca răzbunare pentru persecuţiile suferite.

Caşmir a fost alt stat princiar ce şi-a menţinut independenţa, numai că acesta era plasat în vecinătatea ambelor noi dominioane (în 1941, musulmanii erau de peste trei ori mai mulţi decât hinduşii). Maharajahul, Sir Hari Singh Bahadur, a amânat să semneze documentele de aderare la India, până când teritoriul a fost invadat de miliţii tribale din Pakistan, sprijinite de guvernul de acolo. Hari Singh a semnat aderarea la India ca să obţină sprijinul trupelor acestei ţări.

În acest context, în 1947, în provincia Jammu, s-au petrecut o serie de atacuri violente împotriva musulmanilor, după o migrare în masă a hinduşilor din Pakistan. Armata şi miliţiile hinduse au omorât zeci de mii de musulmani, silindu-i pe alţii să plece în Pakistan.

Forţele indiene au răspuns pozitiv apelului lui Hari Singh, dar în scenă, în mai 1948, a intrat şi armata Pakistanului. Începuse primul război indo-pakistanez. Au fost implicate şi Naţiunile Unite, care au oprit lupta, au stabilit o linie de încetare a focului, care diviza regiunea, şi, de comun acord cu beligeranţii, organizarea unui referendum pentru deciderea viitorului. Acesta nu s-a desfăşurat niciodată. Pakistanul ocupase cam o treime din teritoriu. Conflictul îngheţat a devenit o dispută permanentă, care a răbufnit din timp în timp.

La începutul lui 1950, India, cu o constituţie în vigoare, a devenit republică. Prin Declaraţia de la Londra (1949) s-a permis Indiei să rămână, totuşi, în Commonwealth, eliminând cerinţa ca membrii să aibă monarhul britanic ca şef de stat.

În 1956, Pakistanul adoptă o constituţie şi devine republică islamică, dar rămâne în Commonwealth până în 1972, când se retrage din cauza independenţei recunoscute a Bangladeshului; revine în 1989, fiind suspendat în perioadele 1999–2004 şi 2007–2008, din cauza unor lovituri de stat militare; în prezent este parte a Commonwealth.

În 1965, Pakistanul, membru al alianţelor militare CENTO şi SEATO, a declanşat „Operaţiunea Gibraltar”, trimiţând soldaţi acoperiţi în regiune cu misiunea de a stârni o răscoală. Începuse al doilea război indo-pakistanez. Conflictul s-a transformat într-o bătălie cu blindate (Gibraltar a eşuat, pakistanezii au pornit „Operaţiunea Grand Slam”, indienii au ripostat) care a dus, iarăşi, la intervenţia Naţiunilor Unite. În urma Declaraţiei de la Taşkent (Republica Uzbecă, pe atunci, parte a Uniunii Sovietice), s-a hotărât trecerea la o situaţie de normalitate, cu schimb de prizonieri şi întoarcerea pe vechile poziţii.

Marea Britanie şi Statele Unite au suspectat că Pakistan intrase în cele două alianţe cu scopul de a achiziţiona arme de ultimă generaţie pe care să le folosească împotriva Indiei. Ele au considerat că răspunderea începerii acestui război aparţinea Pakistanului, dar au sistat exportul de armament faţă de ambele state duşmane. Pakistan a primit în ajutor şase nave maritime de la Arabia Saudită, Turcia, Indonezia şi Iran. Cel mai mare suporter a fost China, contribuind semnificativ cu bani, în timp ce Uniunea Sovietică a fost relativ neutră.

India făcea parte din Mişcarea ţărilor nealiniate, un forum de 121 de ţări care, oficial, nu erau încorporate într-un bloc de putere. Această apartenenţă nu a ajutat-o; dimpotrivă, s-a trezit cu Indonezia, colegă de organizaţie, că sprijină pe duşman.

Al treilea război indo-pakistanez a fost produs de un grav conflict intern în Pakistanul de Est, ce a determinat o criză a refugiaţilor, care a implicat India. Încleştarea a fost scurtă, a început şi s-a sfârşit în decembrie 1971. Pakistanul a atacat aerian preemptiv (!) India („Operaţiunea Chengiz Khan”), iar aceasta, care desfăşurase deja anumite acţiuni de pregătire a unui război, a declarat război Pakistanului. Ostilităţile s-au petrecut atât pe frontul de vest cât şi pe cel din est, pe mare şi în aer.

De precizat este că, în ciuda faptului că aveau aceeaşi religie dominantă, Pakistanul de Vest îl trata pe cel din Est ca pe o colonie (colonialism post-colonial), între entităţi fiind înregistrate puternice tensiuni cauzate de diferenţele mari de nivel dintre economii, armate, cultură şi participare politică la conducere. Această disparitate a condus la marginalizarea Estului şi, în final, la separarea acestuia de Pakistanul de Vest.

În martie 1971, Pakistanul de Vest, sub preşedintele Yahya Khan, a lansat „Operaţiunea Searchlight” împotriva bengalezilor care-şi doreau independenţa. Soldaţii pakistanezi şi miliţiile pro-Pakistan au ucis sute de mii de bengalezi şi au violat sute de mii de femei bengaleze. Vorbim despre genocid şi viol genocid. Milioane au fugit spre India.

În Est, forţele indiene, alături de mişcarea naţionalistă a bengalezilor, a câştigat înfruntarea, ocupând capitala Dacca. 90 000 de soldaţi şi civili vest-pakistanezi au căzut prizonieri. Naţiunea şi-a câştigat independenţa, iar statul a luat denumirea de Bangladesh. Din 1972 are o constituţie, este republică şi parte a Commonwealth.

În Vest, a fost un acord de încetare a focului, iar, pe mare, forţele indiene au avariat sever navele pakistaneze. S-a semnat o înţelegere la Simla, în 1972, între Zulfiqar Ali Bhutto, noul preşedinte al Pakistanului, şi Indira Gandhi, primul ministru al Indiei. Zulfiqar Ali Bhutto a ordonat arest la domiciliu pentru Yahya Khan.

Pakistanul a pierdut umilitor şi, deşi, ca de fiecare dată, s-a angajat să menţină pacea şi normalitatea, probabil mulţi pakistanezi se gândeau la o revanşă, deja.

Preşedintele Nixon şi primul ministru Indira Gandhi au avut relaţii foarte reci. Statele Unite simţeau că India este o apropiată a Uniunii Sovietice.

Înainte de războiul din 1971, Gandhi a semnat un tratat de securitate mutuală cu Uniunea Sovietică, negociat, în principal, de un consilier de încredere, Durga Prasad Dhar, fost şi viitor ambasador al Indiei în uniune. Pentru a intimida India şi a o determina să nu semneze, dar şi pentru a ajuta Pakistanul, Statele Unite au trimis în golful Bengal un grup de nave condus de un portavion propulsat nuclear, dar ruşii au răspuns rapid prin desfăşurarea de submarine nucleare, care să urmărească navele americane. Marina Indiei nu a mai fost atacată, iar navele americane s-au retras.

Prietenia indienilor cu sovieticii i-a împiedicat şi pe chinezi să intervină în India. Aceştia avuseseră un conflict destul de proaspăt (1969) cu sovieticii, în privinţa graniţelor, micul război provocând schisma comunistă.

Poate aşa putem înţelege un motiv pentru care, de multe ori, India se situează de partea Rusiei, în actuale luări de poziţie.

De notat este şi faptul că, în 1971, dominionul Ceylon [devenit, în urma unei insurecţii, în 1972, Sri Lanka (republică) – aşezată pe o insulă în sudul Indiei] a permis pakistanezilor să realimenteze avioanele pe aeroportul Colombo, fiindcă acestea nu puteau zbura pe deasupra Indiei, între Vest şi Est. Deşi doreau să rămână neutri şi ne-aliniaţi, ceylonezii erau datori pakistanezilor care îi ajutaseră în conflictul (război civil) cu „Liberation Tigers of Tamil Eelam” (LLTE) – o mişcare de eliberare a unei părţi din insulă. India nu a uitat şi un deceniu a antrenat şi sprijinit mişcarea de eliberare. Totuşi, nu a reacţionat ostil, în istoria apropiată şi imediat apropiată, când Sri Lanka a avut nevoie de asistenţă umanitară.

Ironic, în timp ce pakistanezii re-alimentau avioanele, aeroportul era păzit de un contingent indian, conform unei înţelegeri de ajutorare a guvernului local împotriva „Janatha Vimukthi Peramuna” (JVP – mişcare marxistă, distinctă de LLTE), care declanşase o insurecţie. Alte măceluri cu zeci de mii de victime, pe care nu le abordăm acum şi, posibil, niciodată. Tragem o singură concluzie din acest fragment rezervat Ceylonului: nu oricine ştie o limbă străină ar trebui să se ocupe de diplomaţie.

Este bine să ştim şi ce s-a întâmplat după 1975, an important pentru SEATO.

În 1999, forţele pakistaneze, deghizate în luptători pentru libertate, intră în districtul Kargil, din Caşmir. India ripostează, iar Pakistanul, sub presiune internaţională, se retrage. O nouă victorie indiană. A fost un război purtat cu arme convenţionale, între două state deţinătoare de arme nucleare, renumit şi pentru faptul că s-a desfăşurat la o altitudine deosebit de înaltă (5 000 de metri sau mai mult).

India a testat primul dispozitiv nuclear în 1974 („Operaţiunea Smiling Buddha”; denumirea vine de la un mesaj secret trimis primului ministru: „în sfârşit Buddha a zâmbit” şi s-a declarat stat cu armă nucleară în 1998. Indienii au rachete balistice cu raza de peste 5000 de km, şi submarine capabile să folosească încărcături nucleare. Doctrina lor este: nu folosim arma primii, dar replica poate fi dată şi la un atac biologic sau chimic.

Pakistan a întreprins primul test nuclear reuşit în 1998. Are rachete cu rază scurtă şi medie de acţiune şi avioane. Doctrina lor este de descurajare pe tot spectrul, însemnând inclusiv că vor utiliza arma în scop tactic în lupte purtate cu arme convenţionale, pentru a contracara avantajul eventual, obţinut de indieni.

În afara acestor războaie, alte confruntări de mai mică anvergură au avut loc între India şi Pakistan. Caşmirul şi disputele teritoriale asupra lui au fost şi rămân o sursă intensă de nelinişte regională şi nu numai. Faptul că ambele state angajate în acest litigiu posedă arme nucleare nu poate decât să amplifice ameninţarea la securitatea regională şi, în anumite circumstanţe, a întregii planete.

China şi complicarea situaţiei Caşmirului

Situaţia, oricum foarte complexă, s-a complicat şi mai mult când China a construit un drum iniţial îngust, care trecea prin regiunea Caşmirului (o zonă numită Aksai Chin). Autostrada (asfaltată în 2013) este esenţială pentru chinezi fiindcă face legătura între două provincii autonome din China: Xinjiang (încorporată în 1949, după ani de conducere a unor warlorzi, amestec sovietic şi rebeliuni, unde uigurii sunt cei mai mulţi – aprox 45%) şi Tibet (invadat în 1950, unde tibetanii sunt 90%). Activitatea a început în 1950, India aflând abia în 1957.

În 1962, a fost un război între China şi India, în urma căruia China şi-a consolidat controlul zonei. În 1959, fusese o răscoală a tibetanilor, iar India i-a oferit azil politic lui Dalai-Lama, cel mai înalt lider spiritual şi cap al budismului tibetan. În 1963, Pakistanul a cedat Chinei, printr-o înţelegere, altă parte din Caşmir, Valea Shaksgam. India socoteşte această înţelegere ilegală, poziţie ce a fost re-afirmată chiar în 2026. Astfel China, un suporter de nădejde al Pakistanului, are controlul unei căi de aprovizionare a Pakistanului şi asupra graniţelor teritoriului ocupat de Pakistan.

Mişcarea de Nealiniere

„Mişcarea de Nealiniere” [Non-Aligned Movement (NAM)] grupează peste o sută de state în curs de dezvoltare, care nu sunt afiliate, oficial, unui bloc major de putere. Gruparea a fost înfiinţată în 1961, cu dorinţa de a promova suveranitatea, independenţa şi neutralitatea în perioada Războiului Rece şi a se opune colonialismului şi imperialismului. Mişcarea funcţionează fără o cartă, buget şi secretariat permanent, iar preşedinţia se ocupă prin rotaţie.

Prima întâlnire la nivel înalt a fost la Belgrad, în 1961, preşedintele iugoslav Josip Broz Tito fiind una dintre personalităţile de bază care au contribuit la înfiinţare, alături de preşedintele Sukarno (Indonezia, locul unde s-a înfiripat ideea, în 1955), prim-ministrul Jawaharlal Nehru (India), preşedintele Gamal Abdel Nasser (Egipt) şi alţii.

Războiul algerian

Războiul de independenţă algerian (1954–1962) s-a desfăşurat între Franţa şi Frontul de Eliberare Naţională Algerian (FLN). Războiul a fost asimetric, brutal de ambele părţi, incluzând terorism urban, tactici de gherilă în zona rurală, torturi pe scară largă, execuţii sumare şi relocaţii forţate. Un milion de picioare negre [pieds-noirs – cetăţeni francezi locuind în Algeria (sunt mai multe explicaţii pentru această poreclă)] s-au întors în Franţa.

Au murit multe sute de mii de algerieni şi aproximativ 25 000 de soldaţi francezi. Mulţi algerieni care au luptat de partea Franţei au fost urmăriţi şi ucişi după război.

În Franţa a fost nevoie de Charles de Gaulle ca preşedinte [(1959 – 1969; fusese preşedinte al guvernului provizoriu al Republicii Franceze (1944–1946) şi prim ministru (iunie 1958 – 1959)]. A fost o criză dură; s-a instituit a cincea republică, în octombrie 1958.

În 1962, în urma unui referendum, algerienii au votat pentru independenţă.

Criza Suezului

În 1951, Egipt a repudiat tratatul încheiat în 1936 cu Regatul Unit, referitor la stăpânirea canalului Suez. În 1954, Regatul Unit a fost de acord să-şi retragă trupele din zonă.

Din cauza cochetării Egiptului cu Uniunea Sovietică, Regatul Unit şi Statele Unite şi-au retras angajamentele financiare destinate construirii Barajului de la Aswan. Preşedintele egiptean Nasser, în replică, a naţionalizat canalul, în 1956, intenţionând să finanţeze lucrarea cu bani obţinuţi din taxele de trecere prin canal. Odată cu punerea în practică a acestei decizii, Egiptul a închis şi Strâmtoarea Tiran pentru navele israeliene.

De multe ori, cititorii pot constata că istoria se repetă, în anumite situaţii. Ce este drept, de fiecare dată sunt alţi protagonişti şi nimeni care să le explice că astfel de lucruri s-au mai întâmplat, cu mici deosebiri.

Trupele alianţei franco-anglo-israeliene au invadat Gaza, peninsula Sinai şi au ocupat Port Said. Înfrânţi militar, egiptenii au câştigat politic. Fostele mari puteri s-au retras. Statele Unite şi Uniunea Sovietică au arătat lumii care sunt noile puteri globale.

Semnarea tratatului

Statele Unite încheiaseră un tratat de apărare cu Coreea de Sud în 1953 (în vigoare din 1954) şi aveau, în zona Pacificului, deja tratate de securitate cu Japonia, Filipine şi Australia şi Noua Zeelandă (ANZUS).

Tratatul de înfiinţare a NATO exista de la sfârşitul deceniului trecut (1949), iar acesta, la rândul lui, fusese inspirat de „The Inter-American Treaty of Reciprocal Assistance” – „Tratatul de Asistenţă Reciprocă Inter-American” (1947), zis şi „Rio Treaty” (TIAR – acronim de limbă spaniolă), un tratat referitor la solidaritate împotriva ameninţărilor comuniste, ce cuprindea, iniţial, 21 de state de pe continentele americane (la o numărare rapidă).

Ideea de a încheia tratatul SEATO se pare că s-a născut în urma dezastrului armatei franceze în Indochina. Deşi acronimul conţine şi litera O de la organizaţie, nu s-a creat nicio organizaţie. Secretarul de stat american, John Foster Dulles, a îndemnat statele din sud-estul Asiei la o acţiune unită a lumii libere cu scopul de a bloca agresiunea comunistă. El acuza China, unde învinseseră comuniştii, că urmăreşte să controleze Asia de Sud-Est, materiile prime de acolo şi căile maritime şi aeriene importante şi spunea că este mai eficient să se acţioneze din scurt, pentru că, mai târziu, riscurile vor fi mai mari.

Nu toate statele din zonă (Indonezia, Burma – actualmente Myanmar) au răspuns pozitiv, fiindcă le era teamă de o nouă încercare de colonizare (neo-colonialism), dar şi pentru că aderaseră la Mişcarea de Nealiniere. Vietnamul de Sud, Laosul şi Cambodgia (statele protocolului) au fost declarate neutre prin Înţelegerile de la Geneva din 1954.

Malaya [în plină insurecţie comunistă (1948-1960)] şi Singapore erau, încă, colonii britanice. Când şi-au căpătat independenţa au ezitat să intre în SEATO.

Astfel, alianţa din sud-estul Asiei a fost dominată de puterile occidentale, fiind percepută ca un club al albilor, care să satisfacă interesele americanilor. A existat şi o teamă că aderarea la o organizaţie declarată anticomunistă va stârni dezaprobarea profundă şi nu numai a Chinei ci şi Vietnamului de Nord.

Membrii tratatului

Nu vom face referiri la puterea actuală a statelor ce au compus SEATO, fiindcă acesta s-a desfiinţat acum o jumătate de secol. Nu vom spune nimic despre Australia şi Noua Zeelandă, aceste fiind prezentate, pe scurt, când am vorbit despre ANZUS. Nici despre Statele Unite. Vom omite şi Pakistanul, despre care am vorbit anterior.

Franţa. Pe lângă cele întâmplate în Indochina, mai menţionăm: în 1954, Franţa era stat unitar, republică în frunte cu preşedintele René Coty, iar pe 31 octombrie a început revolta Frontului de Eliberare Naţională Algerian împotriva stăpânirii franceze.

Regatul Unit al Marii Britanii. În afară de cele prezentate, referitor la subcontinentul indian, Britania îl avea rege pe George VI şi prim-ministru pe conservatorul Winston Churchill, revenit, după o pauză, când au condus laburiştii. Se petrec raiduri ale Armatei Republicane Irlandeze (IRA); britanicii sunt de acord să înceteze ocupaţia Canalului Suez. Marea Britanie trece în umbra Statelor Unite. Regatul Unit a fost membru fondator al Pactului de la Bagdad, pe care l-a semnat în aprilie 1955, oficial cunoscut ca Middle East Treaty Organization (METO – Organizaţia Tratatului Estului Mijlociu), devenită, mai târziu, CENTO (vom aborda subiectul cu altă ocazie). Totul a început cu un pact Turcia – Irak, la care, în scurt timp s-a alăturat şi Regatul Unit.

Filipine. Filipine fusese ocupată de spanioli. În 1896, filipinezii s-au răsculat împotriva spaniolilor, iar, în iunie 1898, şi-au declarat independenţa, apoi, în ianuarie 1899, au proclamat republica.

Numai că, între aprilie şi august 1898, a fost un război între Statele Unite şi Spania, în urma scufundării unui vas de război american în portul din Havana. Americanii i-au ajutat pe cubanezi, care luptau de trei ani pentru independenţă, iar Spania a fost înfrântă, imperiul ei colonial fiind sfârşit. Cuba era independentă. Statele Unite au luat de la spanioli Puerto Rico, Guam, iar insulele Filipine au fost cumpărate de la aceştia.

Războiul a fost şi un pretext pentru ocuparea statului independent Hawaii. În 1893, o grupare de afacerişti a dat o lovitură de stat, înlăturând-o pe regina Liliuokalani. Noul guvern a cerut ca Hawaii să fie anexat de Statele Unite, lucru ce s-a întâmplat abia în 1898, când preşedinte era William McKinley, care l-a înlocuit pe cel care refuzase, preşedintele Grover Cleveland.

Statele Unite nu au recunoscut guvernul filipinezilor şi au instalat unul militar, după un război violent, de trei ani (1899–1902), cu 20 000 de combatanţi filipinezi decedaţi şi cu două sute de mii de pierderi civile.

A urmat un regim colonial, destul de democratic, dar, până ce Statele Unite să le recunoască filipinezilor independenţa, aspect promis în 1936, a urmat ocupaţia japoneză (1941–1945). S-a ajuns, totuşi, la acest deziderat, pe 4 iulie 1946. Până în 1945, japonezii au transformat Filipine într-un stat marionetă, a doua republică; a fost iniţiată o mişcare de gherilă în care au murit peste un milion de filipinezi.

Filipine, unul dintre cei mai vechi aliaţi ai Statelor Unite în Asia, a rămas un partener strategic al acestora, cu care are un tratat de apărare reciprocă din 1951.

Filipine este republică prezidenţială, cu regim democratic, un stat unitar cu o regiune autonomă, Regiunea Autonomă în Mindanao-ul Musulman.

Thailanda. Până în 1932, statul s-a numit Siam şi era o monarhie absolută. În urma unei lovituri de stat, a devenit monarhie constituţională. De atunci, statul a rămas monarhie constituţională, dar s-au schimbat 20 de legi fundamentale şi au fost numeroase lovituri de stat. Regimul este o combinaţie de democraţie cu autocraţie – o democraţie defectuoasă.

Thailanda a avut un scurt război cu Franţa regimului de la Vichy (octombrie 1940 – ianuarie 1941), după care şi-a dorit neutralitatea, dar a fost invadată de japonezi, odată cu atacul de la Pearl Harbour (1941), şi a trecut de partea lor, ajutându-i să ocupe Malaya şi Burma şi sperând să recupereze părţi din Laos, Cambodgia, nordul Malayei, pe care le pierduse în timpul colonizării europenilor.

A existat şi o mişcare de rezistenţă (Seri Thai), sprijinită de americani. Datorită acesteia, Thailanda nu a fost tratată ca o ţară inamică înfrântă, dar a fost trimisă înăuntrul graniţelor avute la începerea războiului.

Conţinut

În preambulul tratatului se stipulează că părţile cred în scopurile şi principiile conţinute de Carta Naţiunilor Unite şi doresc să trăiască în pace cu toate popoarele, să promoveze democraţia, libertatea individuală şi statul de drept, dar şi bunăstarea economică pentru toate popoarele aflate în zona tratatului.

Membrii se obligă să rezolve disputele prin mijloace paşnice, dar şi să contracareze activităţile subversive prin ridicarea capacităţii de a face faţă unui atac armat, în mod individual sau colectiv.

Articolul IV, care se referă la apărarea colectivă, este împărţit în trei puncte referitoare la atac armat [considerat un pericol comun, atât pentru membri, cât şi pentru părţile desemnate de protocol – Cambodgia, Laos şi Vietnamul de Sud (teritoriul liber al Vietnamului)], ameninţare (în caz de subversiune, părţile se consultă şi stabilesc măsuri de apărare) şi consimţământ (nicio activitate desfăşurată pe teritoriul unui aliat fără acordul acestuia).

Se stabileşte un Consiliu care se poate întruni oricând, pentru cooperare militară sau de altă natură.

Statele Unite au specificat că angajarea lor conform art. IV se limitează la agresiuni comuniste, deşi se vor consulta şi cu privire la alte tematici.

Istoric

Războiul american din Vietnam

În 1954, la scurt timp după Conferinţa de la Geneva, printr-un protocol al SEATO (o înţelegere suplimentară a alianţei de la Manila), s-a extins protecţia de securitate şi asupra Laosului, Cambodgiei şi Vietnamului de Sud. Se autoriza, la cererea acestor regiuni, care nu făceau parte din alianţă, acţiunea colectivă în conformitate cu art IV, care se referea la agresiune (un atac asupra unui teritoriu va fi considerat o ameninţare la adresa propriei securităţi şi păci). Acest fapt a fost esenţial pentru politica externă a Statelor Unite în regiune şi a devenit justificarea de bază a americanilor pentru intervenţia din Vietnam.

Norodom Sihanouk, rege al Cambodgiei din 1941 până în 1955 (şi din nou din 1993 până în 2004), a perceput SEATO ca o alianţă agresivă, necorespunzătoare politicii lui externe de neutralitate şi de evitare a complicaţiilor Războiului Rece, care i-ar fi atras ţara într-un conflict armat.

Acordurile de la Geneva au eşuat; alegerile plănuite nu s-au organizat, iar guvernul din sud, condus de Ngo Dinh Diem a trecut la o campanie împotriva susţinătorilor Viet Minh stabiliţi în sud. Americanii l-au sprijinit pe Diem în lupta anti-comunistă. Din păcate, guvernarea nu era numai anti-comunistă, dar şi dictatorială, infracţională, coruptă, represivă şi caracterizată de nepotism.

Împăratul Bao Dai a fost înlăturat, în urma unui referendum falsificat, iar Diem, din prim-ministru, a devenit preşedinte. Persecutaţii din sud şi liderii din nord au organizat o revoltă, între 1957 şi 1959, menită să-l înlăture pe dictator. Acesta a fost asasinat, în 1963, pe fondul unei crize generate de probleme religioase, în urma unei lovituri de stat sprijinită de CIA şi condusă de un general local. Probabil că Ho Chi Minh nu înţeles mare lucru, dar s-a bucurat. S-a înfiinţat o juntă militară care, în scurt timp, a fost înlăturată de o altă juntă militară. De fapt, era un gol de putere.

În 1960, a fost creat Viet Cong (Frontul Naţional de Eliberare), organizaţie comunistă militară, coordonată de Nord şi sprijinită de ţărani care aşteptau o reformă agrară. Viet Cong a luptat cu Sudul şi armata americană, folosind tactici de gherilă – ambuscade, reţele de tuneluri, capcane şi a unit ţara sub conducere comunistă, în 1975.

În 1964, două distrugătoare americane au raportat atacuri din partea navelor nord-vietnameze. Acest fapt a constituit temeiul implicării militare directe a Statelor Unite. Congresul american a adoptat Rezoluţia Golful Tonkin, autorizând forţa militară. Preşedintele Lyndon B. Johnson şi, mai târziu, Richard Nixon aveau baza legală să acţioneze, luând orice măsuri considerau necesare pentru a promova menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

A început al doilea război din Indochina. Din jurnalul acţiunilor, reţinem:

Operaţia Rolling Thunder (1965–1968) – o amplă campanie aeriană de bombardare a Vietnamului de Nord. Acesta a fost ajutat de Uniunea Sovietică, Republica Populară Chineză şi Coreea de Nord.

Lupta de la Ia Drang (1965) – o primă mare confruntare. Ambele părţi au revendicat victoria. O carte scrisă în 1992 ( We Were Soldiers Once… and Young) de către generalul locotenent Hal Moore şi reporterul Joseph L. Galloway, participanţi la bătălie, descrie desfăşurarea evenimentelor. În 2002, povestea este transpusă pe marele ecran în filmul We Were Soldiers cu Mel Gibson în rolul locotenent-colonelului Hal Moore (Noi, care am văzut războiul, îl vom vedea în permanenţă. În liniştea nopţii, întotdeauna vom auzi ţipetele. Asta-i povestea noastră …).

Ofensiva Tet [1968 (denumirea vine de la o sărbătoare)] – atacuri prin surprindere, coordonate, ale Nordului în foarte multe locuri, cu speranţa că populaţia se va răzvrăti. Nu s-a întâmplat ceea ce credea Le Duan (figură importantă care a preluat puterea după moartea lui Ho Chi Minh, în 1969), dar publicul american, care fusese convins că Sudul, împreună cu armata Statelor Unite, este aproape de izbândă, a încetat să mai susţină războiul: prea multe pierderi, prea mulţi tineri chemaţi la datorie. Fără să mai comentăm, recomandăm cititorilor, între alte filme, Full Metal Jacket (1987), regizat de Stanley Kubrick.

Masacrul de a My Lai (1968) – un carnagiu cu sute de civili omorâţi de soldaţii americani, care a fost prezentat publicului şi a stârnit oprobiu, amplificând mişcările pacifiste. Casualties of War (1989) este un film regizat de Brian de Palma, o ficţiune asemănătoare realităţii.

Bătălia de la Hamburger Hill (1969) – o acţiune a americanilor care a generat, prin aparenta stupiditate, controverse, atât în rândul armatei cât şi al publicului larg. O poziţie de mică importanţă din punct de vedere strategic este cucerită cu mari pierderi, pentru a fi abandonată la scurt timp. Povestea este prezentată în filmul din 1987, Hamburger Hill. Iată o scurtă discuţie între sergentul Adam Frantz şi specialistul (sanitar) Abraham Doc Johnson: Serg: Black Jack vrea să luăm dealul ăsta. Doc: Şi ce va face cu el? Serg: Îl pavează şi îl transformă în parcare. La drum!

Vietnamizarea (1969–1970): preşedintele Nixon începe să retragă trupele, aşa cum am prezentat când am vorbit despre ANZUS, pregătind forţele autohtone din Sud să lupte singure.

Extinderea războiului în state vecine a fost o decizie prin care se urmărea protejarea Vietnamului de Sud, dar care a avut drept urmare tragerea a trei naţiuni într-un conflict regional sângeros, deosebit de atroce şi destul de lung, cu distrugeri masive şi conflicte interne.

Vietnamul de Nord folosea aşa-numitul Traseu Ho Chi Minh, care trecea prin Laos şi Cambodgia, ca să transporte trupe şi arme în Vietnamul de Sud. Statele Unite au apelat la bombardamente masive ca să distrugă aceste reţele.

În Laos, încă din 1964, a fost declanşat Războiul Secret, un război mascat dus de CIA şi forţele aeriene americane. O comedie din 1990, Air America, din nou cu Mel Gibson, descrie starea de lucruri.

Oficial, faţă de războiul din Vietnam, Laos era neutru, în conformitate cu înţelegeri internaţionale, din 1962. CIA a sprijinit forţele regale laoţiene să lupte împotriva trupelor Vietnamului de Nord. Primii au avut ca aliate forţe anti-comuniste Hmong (o populaţie provenită din regiunile muntoase din Thailanda, Vietnam şi Laos), iar ultimii forţele comuniste Pathet Lao. S-a declanşat un război civil, care a durat din 1959 până în 1975, când Pathet Lao a învins, însemnând şi sfârşitul regatului.

Laos, în prezent, este unul dintre puţinele state comuniste cu partid unic din lume.

În Cambodgia, la început, în 1969, s-au petrecut scene asemănătoare, iar apoi, în 1970, au fost desfăşurate şi operaţiuni terestre pentru a elimina anumite centre de comandă.

Cu scopul de a înţelege consecinţele grave pe care le pot produce anumite decizii într-un război, vom deschide o paranteză şi vom desprinde un fragment scurt din cartea Sisteme politice comparate, lansată în decembrie 2025 de către Editura Fundaţiei România de Mâine. Naraţiunea începe şi se termină cu prinţul Sihanouk.

Câteva file de istorie recentă: În timpul războiului din Vietnam, în anii 1960, regele Sihanouk a permis vietnamezilor să folosească Cambodgia. Sihanouk a refuzat public dreptul americanilor de a bombarda, dar bombardamentele au continuat. Lucrurile s-au lămurit în favoarea americanilor, când, în 1970, aflat într-o vizită la Beijing, Sihanouk a fost detronat în urma unei lovituri de stat, condusă de prim-ministrul Lon Nol şi Prinţul Sisowath Sirik Matak. Noul regim – o republică, dictatură militară, de extremă dreaptă, sprijinită de americani, a cerut vietnamezilor să plece, dar nord-vietnamezii au lansat un atac împotriva guvernului, stârnind un război civil.

Khmerii roşii, rebeli, au luptat alături de nord-vietnamezi, în timp ce preşedintele Statelor Unite, Richard Nixon, a anunţat că armata americană şi sud-vietnamezii au intrat în Cambodgia pentru a distruge bazele nord-vietnamezilor. Republica a căzut în 1975, când khmerii roşii, conduşi de Pol Pot, au ocupat Phnom Penh şi au restaurat regatul, după care, în 1976, au instalat Kampuchea Democrată, o republică.

Regimul khmerilor roşii, care a durat până în 1979, a fost regim cu un singur partid, care a omorât mai mult sau mai puţin de două milioane de oameni prin execuţii politice, înfometare şi muncă forţată, fapte intrate în istorie sub numele de genocidul cambodgian.

Uciderile au încetat când armata populară vietnameză a răsturnat regimul khmerilor roşii. După căderea regimului lui Pol Pot, Kampuchea Democrată a devenit Republica Populară Kampuchea, un regim pro-Hanoi, dar şi pro-sovietic, de ocupaţie vietnameză.

În 1989, forţele vietnameze s-au retras din Cambodgia, şi pe fondul unor neînţelegeri, Uniunea Sovietică susţinând Vietnamul, iar China pe khmerii roşii. Între timp, în afara ţării existau trei facţiuni politice în exil, una dintre ele condusă chiar de partidul prinţului Norodom Sihanouk, iar alta a khmerilor roşii, a treia fiind a unui partid de eliberare naţională.

Conferinţe internaţionale ţinute la Paris, în 1989 şi 1991, precum şi misiunea de menţinere a păcii şi alegeri sponsorizate de Naţiunile Unite, în 1993, au condus la normalizarea situaţiei. Sihanouk a redevenit rege. În 1998, ultimele forţe ale khmerilor roşii au capitulat. În 2004, Norodom Sihanouk a abdicat, din cauza stării sănătăţii.

Pentru a înţelege câte ceva despre regimul khmerilor roşii, se poate viziona filmul The Killing Fields (1984).

Cambodgia, în prezent, este un regat, o monarhie constituţională, dar ar mai fi lucruri de spus. Nu acum.

Lăsăm, numai pentru acest moment, pe cititori să decidă singuri dacă trebuie sau nu trasă vreo concluzie, considerăm paranteza închisă şi revenim la Vietnam, al doilea război din Indochina, anul 1971, când un raport clasificat al Pentagonului, conţinând mii de pagini, a fost pus la dispoziţia mai multor ziare de mare circulaţie, primul fiind The New York Times. Americanii au aflat cum preşedinţii lor au înşelat Congresul în legătură cu (in)succesul trupelor şi cu ne-extinderea războiului. Incidentul, rămas sub numele Pentagon Papers (există un film american cu acelaşi nume, din 2003) a fost provocat de un fost analist, Daniel Ellsberg, al unui institut de cercetare faimos, RAND Corporation.

Scandalul nu s-a oprit aici, fiindcă oamenii administraţiei Nixon, preşedintele care a vizitat România Socialistă, au încercat să-l discrediteze pe Ellsberg prin activităţi ilegale (trucuri murdare), iar acţiunea s-a dovedit un dezastru autoprovocat, cu un şef de stat compromis, o încercare de mituire a unui judecător, intrarea prin efracţie în cabinetul unui psihiatru, interceptări telefonice ilicite, planul de a-l droga pe autorul scurgerii de informaţii etc. Vă putem recomanda filme şi acum, dar parcă realitatea le întrece.

Rezultatul: cam toată lumea era pornită împotriva acestui război. Ca reacţie la violenţă, s-a născut mişcarea politică Flower Power. Nu vorbim despre Jefferson Airplane, the Grateful Dead sau Janis Joplin, fiindcă deturnăm scopul acestei prezentări şi, în mod sigur, am omite în mod nedrept pe alţi artişti. Amintim, doar, că atunci s-a născut sloganul anti-război make love not war, de unde, probabil, s-a inspirat, în 1981, şi poetul nostru, Adrian Păunescu, când a scris Iubiţi-vă pe tunuri (…Iubiţi-vă,/ Iubiţi-vă pe tunuri!/ Concediaţi tunarii/ Şi dezamorsaţi obuzele/ Şi daţi-ne acest prim şi netrecător/ Semn al păcii universale...)

We Gotta Get Out of This Place (Trebuie să plecăm din acest loc, 1965), o melodie a formaţiei The Animals, a devenit imnul semi-oficial al soldaţilor americani din Vietnam, cel mai popular cântec, deşi nu avea legătură cu războiul. În anii 1980, războiul din Vietnam a fost aspru criticat chiar de către americani. Bruce Springsteen vine în 1984 cu melodia Born in the USA: Got in a little hometown jam/ So they put a rifle in my hand/ Sent me off to a foreign land/ To go and kill the yellow man. Deşi este o critică amară a războiului şi ilustrează deziluzia veteranilor din Vietnam, mulţi l-au perceput ca un cântec patriotic, după cum sugerează muzica ce pare că acompaniază un triumf. Depinde la ce eşti atent, la strofe sau la refren.

Prin acordurile de pace de la Paris, din 1973, s-a sfârşit implicarea militară americană în Vietnam. Încetarea focului a permis trupelor Statelor Unite să se retragă; s-au făcut schimburi de prizonieri. Saigon, capitala Sudului, a căzut în 1975.

Vietnam este republică socialistă cu un singur partid.

Multe din ţările socialiste au sprijinit material Vietnamul. România, începând cu 1963, după ce a primit licenţă pentru fabricarea pistoalelor mitralieră AKM, a început să le producă la Fabrica de Armament Cugir, iar, spre sfârşitul anilor 1960, să mărească arsenalul Hanoi-ului. Contribuţia a fost, însă, modestă în comparaţie cu cele ale Chinei sau Uniunii Sovietice.

Au sprijinit Statele Unite în războiul din Vietnam state care făceau parte din SEATO, dar şi altele, aliate ale americanilor: Coreea de Sud, Australia [amatorii pot vedea filmul Danger Close: The Battle of Long Tan (2019)], Thailanda, Noua Zeelandă, Filipine. Taiwan a oferit ajutor tehnic şi logistic. Canada şi Marea Britanie au venit cu ajutor non-combatant.

În 1985, Paul Hardcastle lansează o melodie synthpop intitulată 19, subliniind un mit care a circulat multă vreme, conform căruia vârsta medie a combatanţilor americani din Vietnam a fost de 19 ani. De fapt, a fost cam 22 de ani, iar a celor decedaţi de 20 de ani. Şi totuşi…

Scurte comentarii

SEATO nu a avut un mecanism obligatoriu de declanşare a apărării colective, iar, atunci când a fost nevoie, s-a remarcat o divizare puternică internă, Franţa şi Marea Britanie refuzând să participe. Statele Unite au invocat SEATO ca să justifice intervenţia în Vietnam, dar organizaţia, cu excepţia Australiei, a paralizat. Franţa şi Pakistanul chiar s-au opus.

SEATO nu avea un comandament comun, o armată permanentă; se baza pe contribuţii voluntare.

Partea europeană a fost lipsită de interes. Franţa s-a opus puternic acestui război, având în vedere că abia părăsise, înfrântă, zona respectivă, iar cetăţenii se manifestaseră cu dispreţ faţă de modul de ducere a acelor lupte. Charles de Gaulle a considerat victoria ca fiind imposibilă şi a considerat efortul ca zadarnic. Pe scurt, a fost în opoziţie cu Statele Unite. După cum am văzut, pe lângă experienţa devastatoare din Indochina, Franţa avea probleme presante de rezolvat în vecinătate (Algeria, Egipt).

Regatul Unit a sprijinit diplomatic şi cu informaţii Statele Unite, dar acestea aveau nevoie de implicare cu trupe. Britania era în centrul unui proces de pierdere ireversibilă a coloniilor, era secătuită economic şi financiar de războiul dus cu germanii şi avea probleme interne.

Să nu uităm Konfrontasi, Confruntarea indoneziană, din perioada 1963 – 1966, despre care am mai vorbit, unde britanicii au fost pe deplin angajaţi, ajutaţi de australieni, care, în zadar, au aşteptat ceva sprijin american, măcar în baza alianţei ANZUS. Mai adăugăm şi insurecţia comunistă din Malaya, din perioada 1948 – 1960.

Mai mult – peste trei sferturi dintre britanici erau împotriva participării la războiul din Vietnam.

Harold Wilson, prim ministru al Regatului Unit (1964–1970, 1974–1976) s-a confruntat cu adevărate provocări economice, a făcut tot posibilul să ţină intact parteneriatul cu americanii, dar l-a dezamăgit pe preşedintele Johnson, prin omiterea cererii de trimitere de trupe în Vietnam.

Mulţi au perceput SEATO ca un instrument al intervenţiei occidentale şi nu au crezut în legitimitatea lui.

Pakistan a refuzat să trimită trupe sau/şi armament în Vietnam, păstrând o poziţie de neutralitate, în ciuda presiunilor care s-au exercitat asupra lui în calitate de membru al SEATO. Statul a fost preocupat de conflictele lui cu India şi a evitat să se implice într-o confruntare cu Vietnam, situaţie care i-ar fi slăbit securitatea. Intrarea în alianţă a fost mai degrabă forţată de regimul conducător autoritar, dar nu a fost dorită de populaţie.

Chiar dacă Statele Unite au invocat alianţa SEATO pentru a-şi justifica intervenţia în Vietnam şi a cerut celorlalţi membri să participe, Pakistanul a rezistat insistenţelor, iar relaţiile cu Statele Unite au devenit tensionate.

Pakistanul, partener strategic al Statelor Unite, şi-a dorit relaţii bune cu Uniunea Sovietică şi Republica Populară Chineză, poziţie ce intra în conflict cu războiul din Vietnam, care avea un scop anti-comunist.

Iată o înregistrare de la mijlocul anilor 1960, din Congresul american, cuprinzând o intervenţie a senatorului Ernest Gruening, care vorbeşte despre izolarea Statelor Unite în războiul din Vietnam.

Domnule preşedinte, printre argumentele valide că Statele Unite ar trebui să iasă din acest angajament unilateral în Vietnamul de Sud, este şi acela că aliaţii noştri din SEATO ne-au părăsit. Noi continuăm acest război de unul singur şi ne mor băieţii. Britania, Franţa, Australia, Noua Zeelandă, Thailanda şi Pakistan sunt partenerii noştri în SEATO. Dar nu există băieţi britanici expuşi focului; nici francezi; nici neozeelandezi; nici thailandezi; nici pakistanezi. Recent preşedintele Johnson a îndemnat să participe măcar cu drapelele. Care a fost răspunsul lor? Negativ. New York Times a dedicat o coloană acestui fapt, intitulând-o Pakistan refuză Statele Unite care cer ajutor pentru Saigon. Cer ca acest articol din aprilie 28 să fie tipărit la concluziile remarcilor mele…

Domnule preşedinte, acum, detaliile acestui refuz al Pakistanului de a participa sunt interesante. Adresându-se Clubului de Presă Naţională, conform Times, ministrul de externe al Pakistanului Tulfikar Al Buitto (probabil Zulfikar Ali Bhutto) a afirmat, că din contră Pakistanul ar urmări programul propriu de normalizare a relaţiilor cu China comunistă şi cu Uniunea Sovietică, în ciuda alianţei cu Statele Unite.

Putem să ne întrebăm ce valoare pentru Statele Unite are această alianţă. Aparent îl costă pe Unchiul Sam o grămadă de bani şi creează insatisfacţie în India, alt beneficiar pe scară largă a ajutorului american.

Pakistan şi-ar fi dorit ajutor de la aliaţii din SEATO, în special Statele Unite, în războaiele din 1965 şi 1971. Nu a primit ce/cât a dorit. Nu fusese atacat şi nu erau semne că India ar fi devenit comunistă. În plus, Uniunea Sovietică veghea.

Pakistan, deziluzionat, s-a retras din alianţă în 1973, după separarea de Pakistanul de Est, definitivând ceea ce începuse în 1968.

SEATO s-a desfiinţat fiindcă s-a dovedit că nu este capabilă să îşi atingă scopul propus. Alianţa s-a dizolvat în 1977 din cauza lipsei de interes şi a retragerii membrilor.

Încercăm să înţelegem ceva din toată această istorie, referitor la războaie, alianţe, diplomaţie, decizii luate în situaţii dificile.

Din mai multe considerente, credem că toate aceste gânduri, înşirate mai jos, nu trebuie aplicate în mod automat României. Rămâne ca toţi cei care doresc să facă o analiză proprie să constate de ce aceste minore concluzii s-ar putea potrivi sau nu ţării noastre. Noi precizăm numai că, atunci când am venit cu aceste cugetări, ne-am gândit la state cu pretenţii şi cu personalităţi puternice la conducere, care au scris şi scriu istoria lumii, în bine sau în rău. În ultimele decenii, o spunem fără răutate, doar cu puţină sau destul de multă, după caz, amărăciune, nu am constatat nici măcar că statul nostru are ceva de spus la nivel regional, darămite să influenţeze vreun proces internaţional. Poate şi asta-i o politică bună, nu credeţi?

Într-o ordine de idei, de obicei, conducerea forţelor armate, deci şi luarea deciziilor privind modul de folosire a lor, se rezumă la judecata unei singure persoane – şeful statului sau şeful guvernului. Da, există mecanisme şi algoritmi de construire a unei hotărâri juste, care implică instituţii, analize, avize, aprobări, luarea în calcul a unor strategii stabilite din timp, trecerea în revistă a unor variante de scenarii, dar, finalmente, ne place sau nu, o singură persoană este semnificativă în acest proces. Asta în cazul în care acel şef urmăreşte ceva precum supravieţuirea naţiunii, prosperitatea ei şi dacă ştie care sunt interesele vitale, cele fundamentale şi cele majore ale acestei naţiuni şi şi-a dedicat viaţa voinţei de a le apăra şi sprijini să se împlinească. Interesele minore mai pot fi sacrificate, pentru ocrotirea celorlalte. Numai dacă această persoană este foarte slabă din anumite puncte de vedere va întâmpina o opoziţie adevărată.

Evident, contează şi o echipă bună de specialişti în sprijin, dar nimeni altcineva nu-şi va asuma răspunderea, pentru că de decizia respectivă depind zeci de mii de vieţi, integritatea teritorială, suveranitatea, independenţa, poate chiar existenţa naţiunii. În cel mai bun caz, miza poate fi menţinerea regimului politic, a puterii, a credibilităţii sau a libertăţii individuale. Da, echipa de specialişti experimentaţi presupune şi miniştri performanţi, inteligenţi, dedicaţi ţării. Da, în final, va depinde totul de dotarea intelectuală a acelui şef, de stilul şi metodele lui.

Pe masa acestei persoane, se vor afla teancuri de rapoarte de la serviciile secrete, informaţii de la aliaţi (poate şi îndemnuri ori solicitări mai mult sau mai puţin presante), documente întocmite de consilieri, procese verbale încheiate (înregistrări, stenograme) ale unor şedinţe, înştiinţări despre moralul trupelor, al populaţiei, rezumate privind opinia presei, precizări de la opoziţie, ameninţări de la inamici externi, liste de activităţi şi scenarii, estimări şi multe altele care să scoată în evidenţă punctele forte şi cele slabe, oportunităţile şi riscurile, într-o anumită situaţie de criză gravă.

Odată luată această decizie, autorul, de obicei, pentru o acoperire totală, se adresează parlamentului, pentru aprobare. Câteodată pentru ca decizia să prindă viaţă, câteodată numai ca să obţină finanţarea necesară pentru prelungirea acţiunii respective. În parlament sunt reprezentanţii poporului. Decizia şefului, adoptată de parlament, este însuşită, teoretic, de popor.

Acest fapt nu înseamnă că parlamentarii sunt şi specialiştii poporului în domeniu. Ei nu vor analiza în amănunt ceea ce trebuie hotărât, poate şi pentru simplul motiv că nu se pricep, cu mici excepţii. În parlament se va desfăşura o confruntare politică (o bătălie, dar numai pentru cât mai multe voturi) pe plan intern între putere şi opoziţie, care, de cele mai multe ori, exclude luarea în calcul a vreunui argument temeinic sau a vreunei observaţii sau propuneri fie ea şi foarte pertinentă.

De multe ori, cei care ne reprezintă au interese total deosebite, posibil antagonice aşteptărilor oamenilor de rând. Va fi o avalanşă de ipocrizie. În definitiv, nu ei vor pleca la război, ei vor profita de pe urma războiului.

Black Sabbath, o formaţie de hard rock, ce a pus bazele stilului heavy metal şi doom metal, ne-a spus, în melodia anti-război War Pigs, din 1970, următoarele: Politicians hide themselves away/ They only started the war/ Why should they go out to fight?/ They leave that all to the poor, yeah, (Politicienii se ascund/ Ei doar au pornit războiul/ De ce ar trebui ca ei să plece la luptă?/ Totul este lăsat pe seama săracilor, da). Lumea a evoluat. Democraţiile, la fel. În Atena antică, stat cu democraţie directă, dacă votai pentru război, te trimiteai la război pe tine şi, foarte posibil, pe ceilalţi bărbaţi apţi din familia ta.

Apoi, şeful de stat sau de guvern va face tot posibilul ca informările adresate parlamentului, presei sau direct poporului să fie cosmetizate, astfel încât să evidenţieze că punerea în practică a propunerii votate merge din victorie în victorie şi naţiunea are numai de câştigat.

În altă ordine de idei, observăm că alianţele militare constituite prin tratate, deşi pun statele membre pe picior de egalitate, au o anumită ierarhie nerecunoscută oficial, dar evidentă, rezultată din efectuarea unui clasament al puterilor armate aparţinând fiecărui stat membru. Astfel, vrând-nevrând, reprezentanţii statelor cu putere mică, chiar dacă sunt aşezaţi la masa discuţiilor, fiindcă hotărârile se adoptă prin consens, ştiu că propunerile venite de la vârful alianţei trebuie votate favorabil, iar când interesele lor sunt afectate ştiu să îşi ridice coatele de pe masă şi să se sprijine pe speteaza scaunului, fără a spune că sunt împotrivă. Aşa merge alianţa.

De cele mai multe ori, puterea din capul listei nu are neapărat nevoie de sprijin adevărat ci de o internaţionalizare a intervenţiei. Cu cât mai multe state participante la o operaţiune, cu atât aceasta pare mai legitimă şi nu dă impresia că cineva are metehne colonialiste. Se pot invoca încălcări grosolane ale drepturilor omului, practici vizibil în contradicţie cu principiile democratice, ce trebuie stopate imediat. Evident, cel mai bun argument de începere a ostilităţilor ar fi o rezoluţie a Consiliului de Securitate, dar noi am explicat cu altă ocazie că acesta, din cauza membrilor permanenţi cu drept de veto, nu funcţionează mereu în mod adecvat intereselor unui bloc.

Refuzuri mărunte în a-l urma pe liderul alianţei duc la răciri de relaţii, sancţiuni pe care mulţi nu le văd (neinformarea despre un atac terorist etc.), atitudine ostilă şi lipsirea de ajutor la nevoie. Relaţiile de alianţă se pot chiar suspenda.

Neacceptarea unor solicitări ori chiar rugăminţi, de a căror îndeplinire depinde reuşita jocului strategic al liderului, are ca logic rezultat consecinţe mai grave. Autorul cererilor neonorate îşi va aminti, negreşit, ajutorul acordat la nevoie, în trecut, partenerilor şi va lua notă de lipsa de loialitate. Se poate ajunge la destrămarea alianţei sau la lipsirea ei de credibilitate. Nici nu ştim ce este mai rău: să nu ai o alianţă ori să faci parte din una pe care nu te poţi baza.

Mulţi vor spune că există nuanţe în acest scenariu şi că lucrurile stau altfel, dacă cererea nu se încadrează în prevederile tratatului sau ale Cartei ONU.

Oare? Întrebarea se adresează omului realist, nu teoreticianului jurist, inocent şi miop, cu ochelari de cal.

Mai este un mic gând, peste care nu putem sări, fiindcă ar însemna să ignorăm milioanele de vieţi omeneşti sacrificate în decursul istoriei. Vorbim despre o concluzie pe care, probabil, au tras-o mulţi, dar care nu reuşeşte să devină feedback pentru marii oameni care decid, pe alocuri, soarta planetei. Enunţăm şi, posibil, dezvoltăm cu altă ocazie.

Interese mână mari puteri să invadeze anumite teritorii unde există şi populaţie, în majoritate covârşitoare nevinovată. Acum, nu ne interesează justificarea sau scopul. Analiştii planifică cum se pot obţine rezultate maxime cu cele mai mici pierderi şi eforturi financiare. La un moment dat, apar alte interese şi marile puteri trebuie să se retragă, mai lent sau în pripă. Se pare că analiştii mereu ratează să ia în calcul şi această posibilă etapă. După retragere, de multe ori, se alege praful: genocide, exoduri, regimuri barbare, un lanţ nesfârşit de lovituri de stat, conflicte îngheţate care reizbucnesc, foamete, crize economice. Este istoria atât de dispreţuită ori antipatizată încât să fie veşnic neglijată?

Reamintim că acceptăm orice contrazicere decentă, mai ales dacă este şi argumentată. Chiar încurajăm cititorii în acest sens. Aşteptăm curioşi. (Florin MACIU)