Organizaţia centrală a tratatului – CENTO

Mulţi spun, inclusiv arabi din Orientul Mijlociu, că omenirea se dezvoltă în cicluri. O generaţie (sau mai multe, consecutiv) a unei naţiuni se străduieşte din răsputeri şi cu mari sacrificii să atingă, cel puţin parţial, un ideal, să ridice standardul de viaţă (economic, politic, cultural, social) la un nivel superior celui în care s-a trăit. Când acest deziderat este înfăptuit, lumea se relaxează, noile generaţii intră într-o stare de „dolce far niente” (plăcerea de a nu face nimic) în care savurează realizările înaintaşilor. Numai că această desfătare face naţiunea mai slabă şi incapabilă să poată face faţă noilor provocări. Supusă unor teste dure, care apar în mod obiectiv, dar pe care conducerea politică evită să le abordeze, naţiunea intră în regres, cu posibilitatea să ajungă înapoi, de unde s-a pornit, sau mai rău.

Se pare că istoria a dovedit corectitudinea acestei teorii. Numai că, perioada abordată de noi, adică existenţa CENTO (1955 – 1979), la care adăugăm un interval premergător de câteva decenii, dar şi o etapă ce a urmat destrămării alianţei, astfel încât să ajungem în zilele noastre, ne indică faptul că teza etalată şi susţinută nu prea coincide cu realitatea crudă din zona unde a existat CENTO.

Acolo, oamenii sunt într-o continuă luptă pentru îndeplinirea anumitor idealuri şi, mai rău, pentru răzbunarea unor eşecuri, trădări, înfrângeri. Nu există timp pentru relaxare, desfătare, destindere, nici măcar pentru trai liniştit, în libertate şi democraţie. Există ură ireconciliabilă şi revanşă. Există, la ordinea zilei, războaie, genocide, măceluri, epurări etnice, revoluţii sângeroase sau nu, eroi adulaţi şi, apoi, executaţi, lovituri de stat şi lovituri înăuntrul loviturilor de stat, contra-lovituri, partide care-şi transformă ideologia şi devin unelte care slujesc tirani, care se militarizează şi metamorfozează lupta politică în politică de exterminare a adversarilor. Nu uităm de atentate, acte de terorism, religie exacerbată, rivalităţi perene, activităţi subversive şi servicii secrete bine finanţate implicate total în destabilizări, răpiri, sprijin pentru duşmanii duşmanilor, dar şi în spulberarea opoziţiei şi a dizidenţilor. Concluzia ar fi că nu se poate mai rău.

Motto: „Se poate mai rău? Se poate!”
– refren al melodiei „Murphy” (1992), de Alexandru Andrieş

În melodia „Murphy”, Alexandru Andrieş adoptă, ca aproape orice român, o atitudine pesimistă în ceea ce priveşte rezultatele politicii practicate în ţara noastră: cuvinte umflate, circ la televizor şi prea puţine schimbări – liftul nu funcţionează, pe scară e beznă, cozi lungi, preţuri mari (probleme relativ mici, care îl frământă pe orice cetăţean care trebuie să muncească pentru a trăi). Unii ar spune că versurile nu mai au valoare fiindcă descriau o stare de fapt de la începutul anilor 1990, dar cântăreţul (în special) de blues a procedat la remasterizarea (vorbim mai târziu despre asta) piesei, în 2004, ceea ce ar fi o dovadă că această creaţie are valoare şi în mileniul trei.

Refrenul piesei este o variaţie a zicalei la originea căreia a fost inginerul de aviaţie Edward A. Murphy Jr. El a devenit celebru prin anii 1970, când a fost lansată cu succes o carte cu variaţiuni şi fel de fel de învăţăminte derivate din expresia iniţială (care îi aparţine, dar, se pare, nu a fost chiar aşa): „ce poate merge rău va merge rău”.

Deşi fatalistă, expresia are şi umor şi pare că se potriveşte românilor care, se ştie, fac haz de necaz. Cu convingerea că se găsesc destui filozofi care să elaboreze teorii întregi pe tema respectivă, specificăm faptul că Andrieş nu este singurul care a folosit ca sursă de inspiraţie adagiul „Zâmbeşte… mâine va fi mai rău” şi că acesta merge cu mai multe genuri muzicale.

În ceea ce priveşte remasterizarea, cuvântul nu există, din câte ştim, în dicţionar, a fost preluat din limba engleză, deşi, zicem noi, se puteau găsi cuvinte româneşti care să îi traducă destul de bine înţelesul. Dacă „aplicăm pentru un job”, de ce să nu şi „remasterizăm”. Doar suntem „americanofoni”, după cum zice trupa „Taxi”, făcând, într-o melodie, rima cu „bufoni”.

Fără nicio legătură cu subiectul nostru, remasterizarea este cosmetizarea, lustruirea unei melodii mai vechi, prin ajustări tehnice folosind tehnologia modernă.

Conjunctura

Studiem condiţiile premergătoare formării CENTO, dar, acolo unde este necesar să înţelegem mai bine un fenomen, continuăm şi-l descriem chiar şi după anul în care alianţa a încetat să mai funcţioneze.

Panarabismul

Panarabismul (de aici vom scrie cuvântul despărţit) a fost o mişcare politică şi ideologică ce lupta pentru unitatea culturală, economică şi politică a naţiunilor arabe, care ocupau teritorii de la Oceanul Atlantic până la Marea Arabiei. Ţinta era unirea arabilor împotriva colonialismului, respingerea influenţei occidentale şi crearea unei singure entităţi statale suverane arabe, iar perioada cea mai importantă a fost în anii 1950 şi 1960, când egipteanul Gamal Abdel Nasser s-a aflat în frunte. Pan-arabismul reprezintă ideea că graniţele trasate între statele arabe sunt artificiale şi trebuie desfiinţate.

Mişcarea s-a format în secolul XIX, evoluând din Nadha (renaşterea culturală, ai cărei întemeietori au fost arabii creştini de pe teritoriile de azi ale Libanului şi Siriei), care a arătat că există un factor comun între toţi arabii indiferent de religie, anume limba vorbită. S-a revitalizat cultura arabă, în timp ce religia, care îi ţinea pe arabi legaţi de stăpânii turcii, a fost trecută în plan secund.

Revoluţia Junilor Turci din 1908, o mişcare împotriva absolutismului şi pentru constituţionalitate, a creat premisele dezvoltării naţionalismului arab. Musulmanii şi creştinii arabi s-au unit şi au înfiinţat societăţi publice şi secrete, în Imperiul Otoman, dar şi în afara lui. În 1913, un congres a fost ţinut la Paris (vorbitorii au făcut referire numai la arabii din Asia). În 1916, în timpul războiului mondial, arabii s-au revoltat împotriva otomanilor.

Din păcate pentru arabi, interesele britanicilor şi francezilor excludeau independenţa dorită de arabi. Aceştia au năruit visele arabilor şi şi-au împărţit zona prin înţelegeri şi aranjamente. Sir Mark Sykes, pentru Britania, şi François Georges-Picot, pentru Franţa, au negociat, în mai 1916, în secret, controlul asupra Irak şi Haifa (Palestina), respectiv, Liban şi Siria, teritorii ale Imperiului Otoman, iar, în 1920, înţelegerea s-a consolidat, în baza art. 22 din Convenţia Ligii Naţiunilor, în urma Conferinţei de la San Remo. Deciziile au condus şi la alungarea de către francezi a regelui Faisal (despre care vom mai vorbi) din Damasc (Siria), în iulie 1920.

Mişcarea s-a revigorat în Egipt.

Unii susţinători ai cauzei pan-arabice au lansat ideea că naţiunea arabă are rădăcini antice de pe timpul lui Hammurabi (1810-1750 î.Hr.), rege babilonian, cu mult timp înaintea apariţiei religiei creştine sau islamice. În perioada 1942 – 1944, Egiptul, condus de britanici a primit permisiunea să discute cu ceilalţi şefi arabi despre unificare. Nimeni nu a dorit să cedeze autoritatea şi independenţa, dar s-a născut ideea înfiinţării Ligii Arabe.

În Siria, în 1947, s-a înfiinţat Partidul Baas Arab Socialist, care vorbea despre crearea unui singur stat arab. Ideile s-au răspândit şi peste hotare, partidul a crescut în putere.

Între 1954 şi 1970, a condus Egiptul preşedintele Nasser, care, în iulie 1952, în timpul unei revoluţii, a condus o lovitură de stat, în urma căreia regele Faruk a fost trimis în exil şi obligat să abdice, cedând tronul fiului său Fuad II, care a devenit regele Egiptului şi Sudanului la vârsta de 6 luni. A fost numit un regent, dar fără puteri. Monarhia a fost abolită în iunie 1953, primul preşedinte al noii republici fiind unul dintre capii loviturii de stat, Mohamed Naguib. Pe acesta l-a forţat să demisioneze colegul său şi, câteva luni, prim ministru, Nasser.

Nasser a răspândit ideile pan-arabismului în lumea arabă şi a devenit faimos pentru întorsătura pe care au luat-o lucrurile referitor la Canalul Suez.

Principala lui realizare a fost, în 1958, Republica Arabă Unită (stat suveran rezultat din unificarea Siriei cu Egiptul). De remarcat că triburile de beduini sirieni au primit bani de la Arabia Saudită pentru a nu deveni fidele lui Nasser. Siria a ieşit din uniune în 1961, în urma unei lovituri de stat petrecute acolo. Egipt s-a numit mai departe Republica Arabă Unită, până în 1971, când următorul preşedinte, Anwar Sadat, (alt participant la lovitura de stat din 1952) a revenit la denumirea de Egipt.

Republica Arabă Unită a fost membră a Statelor Arabe Unite (1958 – 1961), o confederaţie slabă din care mai făcea parte, la presiunea lui Nasser, Regatul Yemen (Mutawakkilite Kingdom of Yemen) – o monarhie absolută, condusă de Ahmed bin Yahya. Când Siria a părăsit uniunea, Yemen a ieşit şi el din confederaţie. După moartea lui Ahmed bin Yahya, a venit la putere fiul său, Muhammad al-Badr. Împotriva acestuia, o lună mai târziu, s-a organizat o lovitură de stat, condusă de Abdullah al-Sallal, şi sprijinită de Egipt. S-a instaurat Republica Arabă Yemen, iar al-Badr a pornit un război civil. Arabia Saudită l-a sprijinit să revină pe tron pe al-Badr, în timp ce trupe egiptene l-au ajutat pe al-Sallal. În 1970, Regatul Yemenului şi-a încetat existenţa, în urma unor negocieri între republicani şi regalişti.

În urma Războiului de Şase Zile, din 1967, desfăşurat între Israel şi o coaliţie de state arabe, şi a înfrângerii acesteia din urmă, mişcarea pan-arabică a pierdut din credibilitate. A căpătat amploare islamismul.

Muammar Gaddafi a încercat să unească Libia, Egiptul (RAU) şi Siria ca să creeze un stat arab unit. S-a înfiinţat Federaţia Republicilor Arabe (în realitate o slabă confederaţie) care a durat din 1972 până în 1977, întrucât statele componente, deşi au aprobat, intenţia, nu au fost de acord cu anumite condiţii.

Muammar Gaddafi venise la putere în Libia, în urma unei lovituri de stat executată la 1 septembrie 1969 de un grup de ofiţeri, când regele Idris I lipsea din ţară. S-a proclamat republica, iar moştenitorul regelui a fost ţinut sub arest la domiciliu. În Sudan, conducea, tot în urma unei lovituri de stat, preşedintele (1969 – 1985) Gaʿfar al-Nimayrī, care, la începuturi, a avut o poziţie socialistă, pan-arabică. Cei doi, împreună cu Nasser, au încercat să formeze o altă federaţie, în 1969 – 1970. În Sudan, s-a opus puternic partidul local comunist, care se temea de Libia.

Deşi ideea de pan-arabism persistă, arabii au rămas fragmentaţi în peste 20 de state suverane, din cauza afiliaţiilor tribale şi religioase. Au contribuit la divizare şi interesele liderilor din fiecare stat arab, ideologiile seculare, dar şi împărţirea artificială făcută de colonişti. Mai nou, atitudinea faţă de Israel nu mai este aceeaşi în toate statele arabe, plasându-se de la pace deplină, cum este situaţia Egiptului şi Iordaniei, până la o poziţie ostilă.

Partidul Baas Arab Socialist

Partidele Baas (Baath ori Ba‘th) au fost reprezentantele politice ale mişcării cu acelaşi nume; partidul iniţial a fost unul pan-arab, cu ramuri în mai multe ţări arabe. Două au fost mai importante, ramura din Siria şi cea din Irak. Ele, de multe ori, au acţionat divizat (începând cu 1966), independent, cu structuri paralele ori chiar rivale.

În Siria, am văzut că partidul a preluat puterea în 1963; s-a dizolvat la sfârşitul lui 2024 – începutul lui 2025, când a căzut regimul al-Assad. Structuri asociate lui au dispărut din viaţa publică.

În Irak, partidul a existat între 1963 şi 2003, când autorităţile de ocupaţie l-au interzis, după deposedarea de putere a preşedintelui Saddam Hussein.

Denumirea partidului înseamnă renaştere, iar doctrina combina socialismul arab (ne-marxist; erau duşmani ai comuniştilor pe care i-au reprimat, închis, ucis)), militarismul, naţionalismul şi pan-arabismul. Se urmărea secularismul, spre deosebire de arabii din alte ţări înclinate spre islamism sau chiar teocraţie.

Motto-ul partidului era Unitate, Libertate, Socialism.

Partidele cu această orientate, în timp, au fost deturnate de la scopul iniţial, epurate, militarizate. La conducerea lor s-au aflat militari şi nu ideologi, iar acestea au fost transformate în instrumente personale pentru promovarea intereselor dictatorilor. Ideologiile au fost alterate, servind la centralizarea puterii.

Sunniţii şi şiiţii

De obicei evităm să abordăm problemele de ordin religios, cu teama omului care nu se pricepe şi nu vrea să spună ceva supărător despre o credinţă sau alta. Nu vom încerca să explicăm cititorilor ceea ce nici noi nu stăpânim foarte bine, dar facem o încercare de a prezenta un alt fenomen care a influenţat şi influenţează, câteodată puternic, starea de lucruri din zonă, mai cu seamă lupta politică pentru putere. Diferendele religioase devin de ordin politic.

Musulmanii sunt împărţiţi, de un mileniu şi câteva secole (anul 632), în sunniţi şi şiiţi, iar taberele s-au creat dintr-o dispută cu privire la dreptul la succesiunea profetului Mahomed (Muhammad) – sunniţii au considerat că urmaşul trebuie să fie un conducător (calif) ales prin consens şi, ca urmare, l-au susţinut pe Abu Bakr, cel mai apropiat prieten şi socru, în timp ce şiiţii au crezut că persoana îndreptăţită trebuia să fie o rudă de sânge a întemeietorului religiei, sprijinindu-l pe Ali ibn Abi Talib, văr şi ginere. Interesant, Ali a fost sfetnicul de încredere al lui Abu Bakr. Disputa s-a transformat în tragedie, iar aceasta a dus la separarea religiei, în 680, când, la Karbala, în sudul Irakului de astăzi, califul Yazid I s-a confruntat într-o bătălie cu Husayn ibn Ali, nepotul profetului, care nu a vrut să admită calitatea primului. Husayn a fost ucis, toţi musulmanii au fost şocaţi, dar şiiţii au rămas puternic afectaţi. Cei care au murit de partea lui Husayn au devenit martiri.

Această separare a religiei a evoluat în timpurile moderne într-o luptă sau un pretext pentru confruntare în vederea obţinerii puterii în interiorul statelor musulmane şi a dominaţiei regionale, în plan extern, în lumea islamică.

După 2003, în Irak, are loc o confruntare în plină desfăşurare, iar sectarismul a devenit o trăsătură caracteristică. Şiiţii au puterea; a fost un adevărat război civil între răzvrătiţii şiiţi şi miliţiile sunnite în 2006 – 2008, iar tensiunile s-au manifestat din nou cu duritate în timpul războiului cu ISIS (2014 – 2017).

În Liban, după 2005, s-au intensificat luptele între Hezbollah (şiiţi) şi Mişcarea Viitorului (sunniţi).

În plan extern, rivalitatea regională dintre Arabia Saudită (sunniţi) şi Iran (şiiţi) se extinde şi în războaiele proxi (duse prin intermediari) în care fiecare stat sprijină grupările corespunzătoare din punct de vedere religios. Unii au denumit această confruntare geopolitică Războiul Rece din Orientul Mijlociu.

Peste 85% din musulmani sunt sunniţi, ei fiind covârşitori în Arabia Saudită, Turcia, Pakistan, Afganistan, Siria. Şiiţii sunt predominanţi în Iran, Irak. Pare a fi simplu. Şi totuşi… Saddam Hussein, dictator în Irak, s-a bazat pe sunniţi; Bashar al-Assad, dictator în Siria, a fost puternic sprijinit de şiiţi, actori statali şi nestatali.

Războiul rece

1 Uniunea Sovietică

Nikita Hruşciov, secretar general al Partidului Comunist (1953–1964) a început o politică de de-stalinizare, reducând teroarea politică, luând măsuri de creştere economică şi deschizând competiţia pentru cucerirea spaţiului, prin lansarea, de către sovietici a satelitului Sputnik, în 1957. Evenimentul a condus la crearea NASA, în 1958. În noiembrie 1957, Sputnik 2 a purtat primul animal în spaţiu, câinele Laika.

În octombrie 1962, a fost o situaţie aproape să producă un război nuclear între Uniunea Sovietică, care instalase rachete în Cuba, şi Statele Unite, conduse de preşedintele John Fitzgerald Kennedy, care a ordonat o blocadă navală pentru a stopa astfel de acţiuni viitoare. Finalmente, sovieticii au retras rachetele nucleare, iar Statele Unite s-a angajat să nu invadeze Cuba şi să-şi ia înapoi rachetele nucleare din Turcia. S-a semnat, în 1963, Limited Nuclear Test Ban Treaty sau Treaty Banning Nuclear Weapon Tests in the Atmosphere, in Outer Space and Under Water, care interzice toate detonările experimentale de arme nucleare, mai puţin cele de sub pământ.

Fiindcă războiul atomic era pe cale să izbucnească din cauza comunicaţiilor greoaie dintre şefii celor două superputeri, s-a înfiinţat Legătura Directă de Comunicaţii (linia fierbinte), în 1963, printr-o înţelegere, la Geneva. Legătura era realizată prin teleimprimatoare, nu telefoane roşii, aşa cum circulă legenda.

Kennedy a fost asasinat în noiembrie 1963.

Hruşciov a fost înlăturat de colegii lui, rivali care au câştigat putere, dar nu a fost eliminat fizic, aşa cum era de aşteptat, conform unor vechi procedee. Cel preferat în locul lui, Leonid Brejnev, a introdus, după invazia Cehoslovaciei, în 1968, doctrina conform căreia Uniunea Sovietică va interveni ca să sprijine regimurile socialiste, pusă în aplicare, în 1979, în Afganistan.

Uniunea Sovietică s-a opus din răsputeri CENTO, văzând în această alianţă o acţiune agresivă de izolare a ei şi o încercare de a extinde influenţa Statelor Unite şi a Regatului Unit la graniţa ei de sud. Această percepută ameninţare a stimulat creşterea măsurilor de propagandă, a presiunilor diplomatice şi a încercărilor de a slăbi alianţa prin influenţarea unor membri.

Sovieticii au acordat atenţie sporită Iranului unde se temeau că pot fi înfiinţate baze militare străine pentru lansarea rachetelor împotriva lor. În Irak, au felicitat noul regim, care s-a retras din pact, iar, în Pakistan, prin influenţa lor, au determinat conducerea să iasă din alianţă.

În general, sovieticii au prezentat lumii un CENTO folosit pe post de unealtă imperialistă, iar membrii au fost presaţi să rupă legăturile cu Statele Unite.

2 Egipt

Încă din 1952, sistemul multi-partid fusese desfiinţat, iar liderii se bazau pe mişcări centralizate ce formau organizaţii ale maselor (Uniunea Naţională, Uniunea Arabă Socialistă, de exemplu). După 1954, Nasser a lovit şi slăbit celelalte organizaţii rivale, îndeosebi Frăţia Musulmană, a început politica de naţionalizare şi a solicitat sovieticilor ajutor financiar şi militar. Egiptul a condus arabii în Războiul de Şase Zile, dar a pierdut în faţa Israelului. Uniunea Sovietică a reînarmat Egiptul.

Regimul lui Nasser s-a bazat pe cenzură, supraveghere strictă, represiunea opoziţiei şi alegeri controlate care conduceau la rezultate obţinute aproape cu unanimitate. Deşi autoritar, Nasser s-a bucurat de sprijinul poporului, prezentând măsurile luate ca fiind esenţiale pentru unitate în lupta cu imperialismul.

Egiptul, sub Nasser, a fost un acerb opozant al CENTO (iniţial Pactul de la Bagdad), văzând în el un factor de divizare a lumii arabe şi de eliminare a conducerii Egiptului în regiune. Egiptul a acuzat Irakul de trădare, acesta fiind aliat cu britanicii care atacaseră Egiptul, după naţionalizarea Canalului Suez.

Fiindcă CENTO a fost gândit ca o alianţă anti-sovietică, Egiptul şi Siria s-au postat de partea uniunii, echilibrând balanţa. Ca urmare, CENTO nu a reuşit să atragă în alianţă mai multe state arabe naţionaliste, limitându-şi astfel eficacitatea.

Anwar Sadat, cel care i-a urmat lui Nasser, a lansat, în 1973, un atac surpriză împotriva Israelului, care s-a terminat cu un fel de remiză, dar a fost privit ca o victorie politică. S-a renunţat, deşi se semnase cu Uniunea Sovietică un tratat de cooperare, în 1971, la stilul sovietic de regim socialism şi s-a trecut la economia de piaţă şi o orientare pro-vest. Cu Israel s-a semnat, cu implicarea americanilor, un tratat de pace în 1979, Egiptul primind înapoi peninsula Sinai. Acest eveniment a creat mare deranj în rândul altor naţiuni arabe. Relaţiile cu sovieticii s-au prăbuşit când, în anii 1980, egiptenii i-au susţinut pe mujahedini în lupta lor contra invaziei sovieticilor în Afganistan.

3 Siria

În aprilie 1946, Siria a căpătat independenţa, iar trupele franceze s-au retras, Uniunea Sovietică fiind una dintre primele ţări care au recunoscut-o şi cu care s-au stabilit relaţii diplomatice. Siria a refuzat să intre în alianţe conduse de occidentali şi, în 1955, a cerut ajutor Moscovei, care, din 1956, a devenit un partener vital, furnizându-i echipament militar şi instruire.

După primul război arabo-israelian (1948), perioada 1949 – 1961 a fost tumultoasă, fiind caracterizată de lovituri de stat. Aici intră şi uniunea realizată cu Egiptul (1958–1961).

În 1963, Partidul Baas reuşeşte o lovitură de stat care apropie şi mai mult statul de blocul estic, dar şi de un regim autoritar, socialist. Siria va deveni un bun aliat al Uniunii Sovietice în regiune.

1964 aduce în Hama, un oraş din nord, o violentă răscoală a Frăţiei Musulmane (alături de Avangarda de Luptă, doreau o republică islamică) împotriva baasiştilor, care abia luaseră puterea. Înfrângerea revoltei nu a pus capăt conflictului; în acelaşi loc au mai fost, în 1981 şi 1982, măceluri făcute de armată contra musulmanilor rebeli, cu numărul de victime crescând de la un incident la altul (100, 300, 1000). Evenimentele se încadrează în Răscoala Islamistă din Siria, care a constat într-o serie de proteste, asasinate, revolte armate şi atentate cu bombe.

În 1967, Siria luptă din nou contra Israelului şi pierde Înălţimile Golan, lucru care determină ca facţiuni extremiste din Partidul Baas să se întărească şi să deturneze orientarea acestuia.

În 1970, o altă lovitură de stat şi Hafez al-Assad ia conducerea statului (va urma o lungă perioadă în care familia acestuia a condus ţara), răsturnându-l pe generalul Salah Jadid, un radical marxist care conducea prin represiuni brutale, şi lansează programul Mişcarea Corectivă, ce urmărea, în primul deceniu, o relaxare economică şi politică, dar şi o militarizare puternică şi trecerea semnificativă a puterii la preşedinte. Interesant, Salah Jadid ajunsese la putere în 1966, în urma unei lovituri de stat, la care colaborase şi Hafez al-Assad.

Hafez al-Assad permite Uniunii Sovietice să stabilească o bază militară navală permanentă în Tartus, asigurând prezenţa uniunii în Mediterana, iar, în 1980, semnează cu sovieticii un tratat de cooperare militară.

În 2011, forţe revoluţionare exprimând nemulţumirea poporului faţă de regimul lui Bashar al-Assad (fiul lui Hafez, care condusese până în 2000) au început un război civil, complex, cu multe forţe participante, ce a durat 14 ani. Turcia, Iran, Rusia şi Statele Unite s-au implicat în mod direct în conflict, furnizând sprijin unor facţiuni oponente.

Kurzii

Kurzii trăiesc pe teritoriul Turciei, Siriei, Irakului şi Iranului şi sunt unul dintre cele mai mari grupuri etnice fără un stat suveran, care să fie durabil şi recunoscut internaţional. De-a lungul istoriei, ei au avut principate locale, iar, în secolul XX, republici cu viaţă scurtă. Vorbim despre Republica Ararat (1927–1931) proclamată pe teritoriul Turciei şi Republica Mahabad (1946), susţinută de sovietici, pe teritoriul Iranului. În prezent, în Irak deţin autonomie, întărită după dărâmarea regimului lui Saddam Hussein. În Siria este o situaţie de autonomie de facto.

Kurzii sunt fragmentaţi din punct de vedere geografic, nu au o unitate politică internă şi nu pot primi ajutor de la ţările din zonă, fiindcă independenţa Kurzilor ar afecta integritatea statelor unde aceştia trăiesc.

Relaţia dintre kurzi şi CENTO a fost potrivnică, incompatibilă. Organizaţia, incluzând Turcia şi Iran, vedea în kurzi o ameninţare la securitatea lor şi la preocuparea lor de a stopa extinderea influenţei sovietice. Chiar şi în anii 1970, când, ca excepţie, iranienii i-au ajutat pe kurzi, acest fapt s-a produs numai pentru a submina Irakul care devenise pro-sovietic. Sprijinul kurzilor nu a urmărit o victorie a acestora, ci numai slăbirea forţelor irakiene. Regula generală a fost că statele CENTO au căutat să suprime sau, cel puţin, să domolească naţionalismul kurd, pentru a menţine stabilitatea Iranului şi Turciei.

1 Turcia. În 1920, după primul război mondial şi înfrângerea Imperiului Otoman, prin Tratatul de la Sèvres, s-a creat o speranţă de suveranitate pentru kurzi, dar acesta nu a fost ratificat. Trei ani mai târziu, Tratatul de la Lausanne l-a înlocuit pe cel menţionat anterior şi nu a mai prevăzut nimic despre un stat kurd.

În perioada 1919 – 1922 (ultima parte a căderii Imperiului Otoman), o invazie a grecilor (forţe de menţinere a păcii trimise de aliaţi, pentru implementarea celor stabilite la Sèvres) pe teritoriul turc a generat un război (pentru turci a fost război de independenţă) între cele două naţiuni. Kurzii au fost loiali imperiului şi au luptat alături de turci. Finalmente, grecii s-au retras, iar noi nu comentăm acum acele evenimente. Cert este că, după acest război, regimul noii republici a început o politică de turcificare a kurzilor.

Cuvintele kurzi şi Kurdistan au fost eliminate din literatura statului. Kurzii au devenit turcii munteni. Încălcarea regulilor abia menţionate se pedepsea sever.

În 1925, s-a produs o răscoală a kurzilor conduşi de Sheikh Said. Răscoala i-a pus pe kurzi într-un conflict ireconciliabil cu turcii, mulţi dintre primii fiind deportaţi din estul Anatoliei spre vest şi înlocuiţi cu turci colonişti.

Între 1927 şi 1930, kurzi au mai avut o răzvrătire militară, pentru independenţă şi împotriva asimilării forţate, care a condus la instaurarea Republicii Ararat. Comanda militară a revoltei a aparţinut general İhsan Nuri Pasha, iar administrarea civilă lui Ibrahim Heski.

În cursul unor operaţii (1937 – 1938) împotriva rebelilor kurzi, armata turcă a comis masacrul de la Dersim. Mii de oameni au murit şi mulţi alţii au fost strămutaţi din cauza conflictului. Crimele au catalogate, în funcţie de poziţia analiştilor, de la act legitim militar la genocid sau etnocid. Recep Tayyip Erdoğan, actualul preşedinte (primăvara 2026), le-a numit, pe vremea când era prim ministru (2011), masacru şi a cerut scuze. A estimat numărul victimelor la 1300, în vreme ce kurzii vorbesc despre câteva zeci de mii.

In 1978, Abdullah Öcalan, aflat în Siria, a fondat Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK – iniţial o mişcare marxist-leninistă, care a fost ulterior declarată teroristă de către Turcia, Statele Unite, Uniunea Europeană etc, care susţinea independenţa unui stat kurd, pe teritoriul Turciei, iar, şase ani mai târziu, a început lupta, în special prin gherilă, tactici teroriste, inclusiv atentate sinucigaşe cu bombe şi alte dispozitive explozive improvizate. Din anii 1990, PKK luptă pentru autonomie.

Din 1984, au murit zeci de mii de oameni, iar sute de mii au trebuit să trăiască în alte locuri. În urma unei operaţiuni a serviciilor secrete turce, Öcalan a fost făcut prizonier, în 1999, în Kenya.

În perioada 2016 – 2024, turcii au întreprins multiple operaţii militare în nordul Siriei şi al Irakului, urmărind militanţi PKK care ar fi putut să formeze un front comun la graniţă.

Din închisoare, în 2025, Öcalan a îndemnat la dezarmare şi dizolvare. Luptele continuă între armata turcă şi rămăşiţe ale PKK. Öcalan, chiar dacă a rămas întemniţat, a pus, totuşi, bazele unei ideologii privind unirea şi libertatea.

2 Irak. În secolul XX, kurzii au trebuit să facă faţă la persecuţii intense, din partea guvernului irakian, de la care cereau autonomie şi o împărţire justă a bugetului.

În 1931, a avut loc revolta condusă de Ahmed Barzani. Au învins trupele irakiene, iar Barzani a fugit în Turcia unde a fost capturat, ţinut în detenţie şi, după o amnistie, trimis în exil în sudul Irakului. Între 1943 şi 1945, în timpul războiului al doilea mondial, a izbucnit o nouă revoltă kurdă condusă de Mustafa Barzani, la care s-a alăturat fratele mai mare, Ahmed.

După o perioadă petrecută în Uniunea Sovietică, Mustafa Barzani continuă să-i conducă pe kurzi în lupta pentru independenţă, în perioada 1961 – 1975, câteodată cu ajutor financiar sovietic sau chiar cu sprijinul artileriei iraniene. Ajutorul acordat kurzilor în anii 1970 de către iranieni a fost o decizie tactică în care s-au implicat şi Israel şi Statele Unite, care doreau să slăbească guvernul irakian, după retragerea ţării din Pactul de la Bagdad Pact, în 1958.

În 1983, din ordinul preşedintelui Saddam Hussein, 8 000 de bărbaţi şi băieţi, chiar de 13 ani, din tribul Barzani, au fost ucişi de baasiştii irakieni.

În martie 1988, regimul lui Saddam Hussein a lansat, omorând peste 4000 de oameni, împotriva populaţiei kurde din oraşul Halabja un atac chimic (iperită şi sarin), pentru că îi suspecta că au sprijinit Iranul cu care erau în război din 1980. Războiul avea drept cauze dispute teritoriale, ambiţiile lui Saddam Hussein de a domina regiunea şi teama de a exporta revoluţia islamică iraniană din 1979.

Tot în 1988, pe o perioadă mai lungă, a avut loc campania Anfal (o denumire religioasă islamică), o operaţiune militară care să combată insurgenţa, în fapt un genocid sau o epurare etnică, condusă de partidul Baas, soldată cu multe zeci de mii de morţi kurzi, dar şi de alte etnii minoritare, în ideea de a arabiza regiunea.

În 1991, a avut loc o răscoală la care au participat şi kurzii şi care a fost suprimată (au fost zeci de mii de victime); coaliţia preşedintelui George H.W. Bush nu a intervenit. Acelaşi an înregistrează şi un masacru cu câteva mii de morţi în rândul turkmenilor, la Altun Kupri, dar şi la Tuz Khurmatu. În toamna aceluiaşi an, câteva zeci de soldaţi irakieni neînarmaţi au fost omorâţi de kurzi, la Sulaymaniyah.

Kurzii au avut guvernul lor din 1991 [după războiul din Golf, dus de o coaliţie (peste 40 de state) autorizată de Naţiunile Unite şi condusă de americani (preşedinte Gorge H.W. Bush)], dar acest lucru a fost legal recunoscut după căderea regimului lui Saddam Hussein, în 2005 [în perioada 2003 – 2011 a avut loc invazia şi ocupaţia coaliţiei de voinţă (peste 10 state), conduse de americani (preşedinte George W. Bush)]. Coaliţia de voinţă este o expresie retorică ce desemnează o alianţă temporară, internaţională, creată cu scopul de a atinge un obiectiv anume, militar şi/sau politic (a fost făcută cunoscută în anii 1970, de profesorul Lincoln P. Bloomfield)

Din 2005, kurzii au şi parlament propriu şi forţe de securitate (Peshmerga – Acei care înfruntă moartea). În 2017, au organizat un referendum pe tema independenţei, care a trecut, dar nu s-a împlinit din cauza opoziţiei de la Bagdad, dar şi a vecinilor.

3. Siria

În timpul războiului civil sirian (2011 – 2025), Forţele Democrate Siriene, conduse de kurzi, au înfiinţat, în 2012, o administraţie de facto, în nord, care nu este recunoscută oficial ca fiind independentă. Kurdistanul Sirian se numeşte Rojava, iar administraţia se bazează pe confederalism democratic, secularism, egalitate de gen şi pluralism etnic.

Forţe kurde au fost implicate în războiul civil, inclusiv în conflictul cu Statul Islamic, aspecte pe care nu le descriem acum, în special pentru că necesită şi merită mai mult spaţiu.

4. Iran

Şi în Iran au existat mişcări pentru independenţă şi câştigarea exerciţiului unor drepturi ale kurzilor, atât în timpul monarhiei, cât şi al republicii islamiste, perioada fiind caracterizată de rebeliuni sporadice kurde, reprimări brutale ale guvernului şi marginalizare politică a acestei minorităţi. 

Dacă până în anii 1940 avem să constatăm numai revolte de tip tribal, iată că, în 1946, pe teritoriul de nord al Iranului, ocupat de sovietici, se formează un stat kurd – Republica Mahabad. Statul a avut o existenţă efemeră, fiind zdrobit, după retragerea sovieticilor, de forţele iraniene. Revoltele tribale s-au transformat în luptă politică.

După revoluţia islamică din 1979, kurzii au cerut autonomie, fapt ce a iscat un jihad declarat de Khomeini ce a durat până în 1982 şi chiar mai mult (1984) când rebeliunea a fost înfrântă, lăsând în urmă peste 10 000 de morţi. Această rebeliune a fost în timpul războiului dintre Iran şi Irak, fiecare stat susţinând rebelii din celălalt. Mult timp după aceea, insurgenţii au fost urmăriţi şi lichidaţi.

În iulie 1989, Abdul Rahman Ghassemlou, un lider kurd legendar, a fost asasinat, împreună cu doi asociaţi, în Viena, de autori care sunt bănuiţi că ar fi fost agenţi ai republicii islamice.

În 2004, luptele au reînceput, kurzii făcând incursiuni din Irak.

În 2015, Farinaz Khosravani, o lucrătoare kurdă de 26 de ani s-a sinucis sărind pe fereastră de la etajul 4 al unui hotel în Mahabad, unde erau şi agenţi de informaţii iranieni. Agenţia de ştiri kurdă a anunţat că fata şi-a apărat, astfel, onoarea, când un angajat al guvernului a vrut s-o violeze. Au izbucnit încleştări, cu participarea unităţilor Peshmerga. Rezultatul – zeci de mii de morţi, foarte multe persoane relocate, iar guvernul iranian a rămas pe poziţia fermă iniţială, antiseparatistă, chiar dacă reprimările mişcărilor kurde nu au fost chiar aşa de crude ca în celelalte ţări.

La ora la care scriem aceste rânduri (prima decadă a lunii aprilie 2026), kurzii din Iran au forţe ce numără mii de luptători care operează la graniţa dintre Iran şi Irak, în special în regiunea Kurdistanului Irakian. Grupuri din aceste forţe au lansat deja îndemnuri, de la începutul războiului, pentru ca iranienii să dezerteze din armată, lăsând de bănuit că vor declanşa un atac. Corpul Gardienilor Revoluţionari, forţă redutabilă a regimului islamist, a anunţat că a trimis asupra kurzilor duzini de drone. Cu câteva luni înainte de război, CIA a început sprijinul kurzilor.  

Israel

După 1947, noul stat Israel a evoluat într-o putere regională, în urma unor conflicte, a imigrării în masă şi a unei expansiuni teritoriale, urmate de înfiinţarea în aceste zone a unor noi aşezări.

Evenimentele hotărâtoare petrecute în acest interval de timp au fost menţionate în „Sisteme politice comparate”, carte apărută la Editura Fundaţiei „România de Mâine”, în decembrie 2025.

În anii 1950, David Ben Gurion, întâiul primul ministru, a deschis programul nuclear al ţării. În deşertul Negev, la 150 de km de Tel Aviv, departe de priviri indiscrete, s-a înfiinţat un centru de cercetări nucleare, cunoscut sub numele Complexul Dimona, care, după 70 de ani, oficial, este un reactor termic.

În secret, ajutorul a venit din Franţa care urmărea o alianţă împotriva Egiptului condus de Nasser. Între 1961 şi 1969, Statele Unite au efectuat opt inspecţii la faţa locului şi n-au observat nimic.

În anii următori, Israel a cooperat în acest domeniu cu Africa de Sud, aflată sub regimul de apartheid. În 1979, satelitul Vela a semnalat ceva ce s-ar traduce prin o explozie nucleară lângă Insulele Prince Edward, ce aparţineau Africii de Sud. Africa de Sud a produs şase arme nucleare pe care le-a demontat voluntar în 1993, în timp ce se renunţa la politica de apartheid, prin negocieri.

Ceea ce se bănuia a căpătat credibilitate când, în 1986, un fost angajat, Mordechai Vanunu, a arătat celor de la Sunday Times, ziar londonez, fotografii şi a furnizat detalii – Israel era a şasea putere nucleară a lumii. Vanunu a fost ademenit să vină la Roma, unde a fost răpit de Mossad, adus în Israel şi condamnat la 18 ani de închisoare.

Statele Unite şi Regatul Unit aflaseră mai din timp; se încheiase, în 1969, o înţelegere între Richard Nixon, preşedintele Statelor Unite, şi Golda Meir, primul ministru israelian. Israelul nu va mai face teste nucleare, va menţine tăcerea şi imprecizia informaţiilor, iar nimeni nu va pune întrebări care să deranjeze. Deţinerea de arme nucleare de către Israel a căpătat denumirea de cel mai prost păzit secret, iar evrei se ţin de promisiunea de a nu confirma sau nega.

În 2014, Naţiunile Unite au făcut o încercare de a pune facilităţile nucleare ale evreilor sub supraveghere internaţională. Nu s-a întâmplat nimic care să schimbe situaţia. Israelul este singurul stat care are arme nucleare, dar nu recunoaşte oficial şi nici nu a semnat vreun tratat internaţional de neproliferare.

În opinia noastră această poziţie a fost adoptată pentru a-i descuraja pe duşmani, fiindcă există mai mult decât o suspiciune în legătură cu acest lucru, pentru a nu provoca o escaladare a înarmării nucleare în regiune, dar şi pentru a nu complica lucrurile cu aliaţii şi cei neutri.

Israel poate trimite încărcăturile nucleare cu aviaţia, de la sol şi de pe submarine. Există şi o aşa numită Opţiune Samson, o doctrină conform căreia arma nucleară se va folosi în ultimă instanţă, când existenţa poporului este ameninţată.

Israelul nu a putut face parte din CENTO întrucât ţările arabe membre nu ar fi admis aşa ceva. Totuşi, alianţa avea aceleaşi obiective ca şi Israelul: stoparea extinderii influenţei Uniunii Sovietice şi dejucarea manevrelor statelor arabe cu regimuri radicale, apropiate acestei federaţii. În anii 1960 şi 1970, Israelul a ţinut o legătură strânsă, dar neoficială, cu Turcia şi Iran, această politică fiind parte a strategiei periferice adoptate de evrei şi încurajată de Statele Unite, conform căreia este nevoie de bune relaţii cu statele ne-arabe din zonă, pentru a contracara intenţiile ostile ale statelor arabe precum Egipt şi Irak.

Noua strategie include Azerbaidjan, Grecia şi Cipru, dar şi state unde sunt dominanţi arabii sunniţi, pentru a anihila intenţiile Iranului şi a-l monitoriza.

Semnarea tratatului

CENTRAL TREATY ORGANIZATION (CENTO), adesea şi MIDDLE EAST TREATY ORGANIZATION (METO), iniţial Pactul de la Bagdad (1955 – 1958) a fost o alianţă militară specifică Războiului Rece, menită să se opună extinderii influenţei sovietice, alcătuită din Turcia, Irak, Pakistan, Iran şi Regatul Unit, care a durat până în 1979. Irak s-a retras, după o lovitură de stat (1958), în 1959, Pactul a fost redenumit CENTO, iar sediul s-a mutat la Ankara. Alianţa nu a avut structuri militare permanente.

Statele Unite nu au fost membru, dar au încurajat înfiinţarea alianţei şi au acţionat ca membru asociat, fiind un liant al CENTO cu SEATO şi NATO. Statele Unite au semnat şi alianţe militare bilaterale cu Pakistan, Iran şi Turcia, în 1959.

Revoluţia din 1979, din Iran, a fost cauza căderii şahului dictator. Mohammad Reza Pahlavi şi SAVAK, poliţia secretă, comiseseră prea multe crime şi abuzuri. Ieşirea din tratat a Iranului a fost urmată de retragerea Pakistanului, dezamăgit de lipsa de ajutor în conflictele cu India. Alianţa s-a desfăcut.

CENTO nu şi-a atins scopul de a crea o structură de securitate unită. De multe ori a fost caracterizat ca fiind un tigru de hârtie, expresie ce pare, astăzi, inedită pentru necunoscători, fiind utilizată de liderul Statelor Unite, zilele acestea. Sintagma, care vine de la chinezi şi a fost popularizată de Mao Zedong, descrie o entitate ce pare puternică, dar, în realitate, este ineficace şi slabă. Regatul Unit a remarcat lipsa de cooperare între membri pentru a pune bazele unei strategii comune. Fiecare avea propria agendă.

Membrii tratatului

Nu vom vorbi despre Pakistan, fiindcă am tratat subiectul cu alte ocazii.

Turcia, la momentul intrării în alianţă, era pro-vest şi angajată ferm împotriva expansiunii sovietice (inclusiv a doctrinei). Se moderniza rapid, inclusiv din punct de vedere militar, creştea economic, bazându-se substanţial pe Statele Unite, şi se îndrepta spre democraţie şi un sistem multi-partid. Ţara constituia veriga de legătură între NATO şi Estul Mijlociu.

Regatul Unit a fost principalul factor fondator al CENTO (iniţial Pactul de la Bagdad), alianţă ce s-a dorit un bastion militar în calea sovieticilor. A făcut parte din alianţă de la începuturi până la desfiinţare şi a putut observa interesele divergente ale membrilor din regiune. Spre sfârşitul alianţei, a căutat să se concentreze mai mult pe NATO.

Menţionăm că, în Singapore, Regatul Unit, în perioada 1971 – 1974, a alcătuit şi o forţă, împreună cu Australia şi Noua Zeelandă, ANZUK, cu scopul de a întări securitatea regională, de a descuraja eventuale atacuri şi de a facilita ca Singapore şi Malaysia să-şi creeze propriile forţe armate.

Destul de multă ambiţie pentru o ţară care, deşi fost mare imperiu şi învingătoare în războiul al doilea, fusese sleită de putere.

Irak, la încheierea Pactului de la Bagdad (mai târziu, CENTO), era o ţară divizată între o elită monarhică, orientată spre occident, şi o mişcare crescândă anti-imperialistă şi naţionalistă. Primul ministru, conducătorul de fapt al statului, Nuri al-Said, era un aliat puternic al britanicilor, iar aceştia au păstrat pe teritoriul ţării bazele aeriene, generând în rândurile populaţiei resentimente şi impresia că Irakul este un stat marionetă, neocolonial. Guvernul nu era apropiat de mase, iar acestea îşi dezvoltau ideile naţionaliste, aşa cum erau îndemnate cu ardoare de Vocea Arabilor, Radio Cairo.

Iranul, care fusese neutru, s-a alăturat Pactului şi, deci, şi blocului de securitate occidental. Sovieticii au protestat profund, argumentând că aderarea este contrară, chiar incompatibilă cu tratatele semnate anterior, iar relaţiile dintre cele două ţări vor suferi profund.

Conţinut

Având în vedere că tratatul multilateral a plecat de la un pact între două state, era normal ca preambulul să nu conţină ceva spectaculos. Nici conţinutul nu relevă ceva demn de subliniat. Mai degrabă, cineva ar putea să analizeze ce-i lipseşte.

Se arată că tratatul este conceput în baza articolului 51 din Carta Naţiunilor Unite, iar scopul este de a se coopera pentru securitate şi apărare, ceea ce se va realiza prin înţelegeri. Părţile se angajează să nu se amestece în afacerile interne ale celorlalţi membri, iar dacă apare o dispută între ele, aceasta să se rezolve paşnic.

Le este interzis părţilor să întreprindă ceva ori să-şi asume vreo obligaţie internaţională contrară prevederilor tratatului.

Problemele vor fi dezbătute în cadrul unui consiliu înfiinţat la nivel ministerial, dacă numărul de membri ajunge la patru. Tratatul rămânea deschis aderării altor state.

Nu am reuşit să identificăm vreo frază care să amintească de cunoscuta formulă denumită acum familiar de lume legământul muschetarilor, dată fiind asemănarea (…un atac armat împotriva uneia… va fi considerat…). Se vorbeşte, însă, aşa cum am arătat, de cooperare pentru apărare şi înţelegeri.

Putem afirma că tratatul CENTO era mai vag şi se concentra pe cooperare regională şi stabilitate economică şi nu pe un răspuns militar solid şi automat de apărare colectivă, atunci când era cazul. De aici, deducem că tratatul oferă garanţii de securitate mai slabe.

Să nu uităm că Statele Unite nu erau membru deplin, iar alianţa nu avea o comandă unică.

Istoric

CENTO nu a fost implicat în niciun eveniment militar semnificativ, pe întreaga durată a existenţei lui, inclusiv cea în care se numea Pactul de la Bagdad. Uniunea Sovietică, ceea care se dorea să fie anihilată, atunci când va încerca să se extindă, nu a atacat în sensul convenţional, adică nu a declanşat vreun război sau ostilităţi armate.

În schimb, CENTO a promovat câteva proiecte prin care naţiunile membre să fie interconectate – căi ferate, şosele, telecomunicaţii – menite să crească cooperarea regională.

S-a înfiinţat şi un institut al ştiinţei nucleare, destinat pregătirii savanţilor din Turcia, Iran şi Pakistan în domeniul aplicării energiei atomice în mod paşnic – medicină, agricultură, industrie, la Teheran. Ne abţinem să aşternem primele gânduri.

În regiune, s-a făcut simţit din plin Războiul Rece, atât în confruntări între state, în probleme economice, politice şi sociale, de propagandă sau de servicii secrete, uneori şi prin sprijinirea cu armament modern şi/sau financiar a unui stat apropiat în privinţa ideologiei, cât şi în tulburările sociale şi politice interne din aproape fiecare stat din zonă. Orientul Mijlociu este de mult timp o zonă foarte periculoasă, unde disensiunile acumulate de-a lungul istoriei pot exploda cu consecinţe dificil de calculat pentru tot restul lumii.

O comparaţie destul de reuşită pentru a caracteriza situaţia apreciem că este aceea prin care interesele în contradicţie din această arie sunt ca plăcile tectonice care se aşază, din când în când, generând cutremure mai mici sau mai mari. Considerăm elocventă asemănarea nu pentru că am fi pricepuţi în fenomenele telurice ori în zonele geografice cu risc seismic ridicat, ci pentru că în ambele circumstanţe nu prea există, deocamdată, soluţii de evitat catastrofa, nenorocirea, tragedia, dezastrul (lăsăm cititorii să identifice un termen adecvat).

Vom descrie câteva evenimente semnificative care au influenţat cursul alianţei sau evoluţia unui stat sau naţiuni din zonă.

Irak

Regele Faisal I a fost un lider arab cu o contribuţie semnificativă, în perioada Primului Război Mondial, la căderea Imperiului Otoman. El a condus revolta arabă din 1916 – 1918 împotriva otomanilor, a conlucrat, în lupta pentru independenţa arabilor, cu forţele britanice, obţinând victorii majore şi, finalmente, ocupând Damascul (septembrie 1918) şi punând capăt stăpânirii otomane în acele teritorii. (Cei interesaţi să vadă atmosfera acelor zile, deşi opera cinematografică nu respectă cu mare acurateţe realitatea, pot urmări filmul „Lawrence of Arabia” din 1962.)

Faisal era fiul şerifului din Mecca, educat la Istanbul, implicat în politica otomană, dar care, ulterior, s-a situat împotriva imperiului în timpul războiului. La Conferinţa de Pace din Paris, din 1919, unde şi românii îşi susţineau cauza, Faisal a reprezentat interesele arabilor, conducând delegaţia acestora şi avându-l ca interpret pe ofiţerul britanic T. E. Lawrence. Francezii şi britanicii l-au ascultat politicos, dar, se pare, aveau alte planuri. Unul din episoadele serialului „The Adventures of Young Indiana Jones”: Chapter 19 „The Winds of Change”, 1995, zugrăveşte acest moment.

În ianuarie 1919, Faisal a semnat o înţelegere cu evreii, făcând trimitere şi la un cămin naţional al acestui popor, iar, câteva luni mai târziu, a fost proclamat rege în Siria. Un an după, însă, la Conferinţa de la San Remo, Franţa capătă mandat pentru Siria şi Liban. Începe războiul dintre Siria, cu o mică armată, şi Franţa, cu armata formată în mare parte din algerieni şi senegalezi, cu sprijin puternic de artilerie şi tancuri, în care sirienii sunt înfrânţi, iar Faisal este alungat.

În Irak, aflat sub mandat britanic, britanicii au decis că este înţelept să aibă în fruntea poporului un lider local, popular, dar şi apropiat de ei, aşa că l-au propus şi sprijinit pe Faisal să candideze.

În urma unui referendum, Faisal a fost cel agreat şi încoronat. El a pledat pentru pan-arabism şi pentru independenţă, ultima fiind câştigată fără luptă, în 1932, când regatul s-a alăturat Ligii Naţiunilor. În ceea ce priveşte unirea arabilor într-un singur stat, vecinii arabi fie se vedeau pe ei înşişi conducându-l, fie se prefăceau că nu înţeleg scopul iniţiativei. Statele ne-arabe vecine preferau, probabil, mai multe state mici în preajmă, decât unul puternic.

Faisal I a murit în 1933, în Elveţia, şi a fost urmat la tron de fiul său.

Ghazi ibn Faisal a fost rege al Irakului până în 1939, când a murit, la Bagdad, într-un accident de maşină şi a fost succedat de fiu, Faisal II, care avea patru ani.

Domnia lui Faisal II a fost caracterizată de o îndelungată regenţă a unchiului său, de eforturi de modernizare, dar şi de o aliniere nedorită de populaţie cu britanicii. A fost educat în Marea Britanie şi a crescut alături de vărul său, regele Hussein al Iordaniei. În 1958, cele două monarhii au întemeiat Federaţia Haşemită Arabă, în fapt o confederaţie care a durat câteva luni.

În vara lui 1958, o lovitură de stat violentă, dar având sprijin popular, a Organizaţiei Ofiţerilor Naţionalişti (similară Mişcării Ofiţerilor Liberi din Egipt), condusă de Abdul Karim Qassim, duce la executarea regelui, regentului şi a altor membri ai familiei regale. Se dorea o republică, sfârşitul influenţei străine şi asocierea cu ideologia Egiptului. Au fost invocate lipsa de progres social şi reformele încete. Un an mai târziu este şi momentul ieşirii Irakului din Pactul de la Bagdad. Noul guvern a trecut de la orientarea pro-vest la una anti-imperialistă, pan-arabă. Qassim a devenit prim ministru şi ministru al apărării.

Evenimentul a creat panică în regiune; americanii au trimis trupe în Liban, iar britanicii în Iordania, pentru a preveni eventuale tulburări.

Continuăm să descriem următoarele evenimente, chiar dacă Irak nu mai este membru al alianţei, viitorul CENTO.

În 1963, începe o perioadă de mare instabilitate, aclamatul conducător Qassim, cunoscut popular ca „Liderul”, fiind, la rândul lui, victima unei lovituri de stat (Revoluţia de Ramadan) şi executat de ramura militară a partidului Baas.

Preşedintele Muhammad Najib ar-Ruba’i, colaboratorul lui Qassim, s-a retras din politică. Îi urmează Abdul Salam Arif, iar, după un accident de elicopter, fratele său, Abdul Rahman Arif, în 1966. O nouă lovitură de stat şi preşedinte devine Ahmed Hassan al-Bakr, în 1968, odată cu instalarea la putere a partidului Baas.

Preşedintele Salam Arif a trecut cu repeziciune la înlăturarea oponenţilor, în primul rând a comuniştilor care fuseseră de partea lui Qasim. Mii de membri ai partidului comunist au fost deţinuţi, torturaţi, ucişi. Ca răspuns, 2000 de luptători comunişti au ocupat tabăra militară Ar-Rashid din Bagdad. Forţele baasiste au încercuit tabăra şi au zdrobit revolta care a fost, se pare, sprijinită de sovietici.

Guvernele s-au schimbat de şi mai multe ori, ca urmare a intervenţiilor militare şi remanierilor. Numai în 1963, au avut loc două lovituri de stat, a doua fiind neviolentă şi aparţinând nasseriştilor care i-au înlăturat pe baasişti. Începeau şi epurările în partidul Baas. Mai putem număra şi alte lovituri de stat nereuşite, unele sprijinite din afară de egipteni sau iranieni.

În iulie 1979, Saddam Hussein l-a forţat pe Ahmed Hassan al-Bakr să se retragă – lovitură de palat. Şi-a asumat el preşedinţia şi va conduce ţara până în 2003. Putem nota aici consolidarea partidului Baas şi intenţia finală de a se deţine controlul absolut al societăţii.

Perioada este marcată de un şir de crime împotriva umanităţii, comise cu scopul de a elimina oponenţii politici, cei care erau suspectaţi de neloialitate şi anumite grupuri etnice. Mukhabarat, serviciul secret, a fost cea mai infamă componentă a aparatului de forţă, asociat cu teroarea şi supravegherea extinsă.

Reţinem acum doar că, în 1982, în timpul războiului dintre Iran şi Irak (1980–1988), a avut loc un atentat împotriva lui Saddam Hussein, organizat, la Dujail, de un partid potrivnic, ulterior interzis. Ca represalii a urmat un masacru al civililor din zonă, iar, în 1984, un altul de dimensiuni mult mai mari, măsurate în mii de victime, la închisoarea din Abu Ghraib.

Turcia şi Cipru

Turcia a ieşit din neutralitate abia la sfârşitul războiului al doilea mondial, în februarie 1945, declarând război Germaniei şi Japoniei, când acestea erau aproape să capituleze, cu scopul de a-şi asigura un loc în Naţiunile Unite.

În 1946, se introduce sistemul multi-partid, un an mai târziu se face simţită doctrina Truman, prin ajutor militar şi economic primit de la americani, pentru a combate expansionismul sovietic, iar în 1950 se ţin primele alegeri libere. Turcia se alătură NATO, în 1952, iar, în 1954, încheie un acord cu americanii, permiţându-le acestora să staţioneze cu trupe pe teritoriul ei.

În 1960, preşedintele, Celâl Bayar, primul ministru, Adnan Menderes, şi alţi colaboratori din Partidul Democratic, sunt arestaţi, în urma unei lovituri militare de stat. Adnan Menderes şi alţi doi au fost executaţi. Menderes abia ce semnase, un an în urmă, la Londra, o înţelegere asupra Ciprului, cu primul ministru britanic, Harold Macmillan, şi cel grec, Konstantinos Karamanlis.

În urma acestor tratative, dar şi a altora, purtate la Zürich, o constituţie a Ciprului a fost redactată, şi cu participarea reprezentanţilor ciprioţilor greci şi turci. Cipru a fost proclamat stat independent pe 16 august 1960.

După numai trei ani, au apărut neînţelegeri asupra modului de percepere a taxelor, generate de un articol din legea fundamentală ce prevedea adoptarea unei noi legislaţii în domeniu. Ciprioţii turci în frunte cu vice-preşedintele, ascultând de guvernul de la Ankara, nu au fost de acord cu propunerile şi au declarat că republica a încetat să existe, retrăgându-şi din funcţii toţi oficialii.

Preşedintele grec al Ciprului, Makarios III, nu a fost de acord cu împărţirea ţării. Totuşi, în 1983, s-a declarat independenţa Republicii Turce a Ciprului de Nord, recunoscută numai de Turcia şi declarată invalidă legal de Naţiunile Unite.

Până în 1983, mai avem de explicat câteva evenimente petrecute pe insulă. Conflictul izbucnit nu era ceva nou. Cu mulţi ani înainte, grecii ciprioţi doreau unirea cu Grecia, iar turcii separarea insulei.

În vara lui 1974, ofiţerii greci care conduceau Gărzile Naţionale Cipriote, sprijiniţi de junta militară (aflată sub comanda lui Dimitrios Ioannidis), care conducea atunci Atena, au intenţionat să-l înlăture pe Makarios III, ales democratic, dar perceput ca fiind prea independent şi simpatizant al comuniştilor, şi să realizeze unirea Ciprului cu Grecia – Enosis. A fost instalat Nikos Sampson, cu recunoscute vederi anti-turce.

Cinci zile mai târziu, turcii (membri ai CENTO, dar şi ai NATO) au invadat Ciprul, în nume propriu, invocând dreptul Turciei, derivat din Tratatul de Garanţie (1960). Înţelegerea internaţională interzicea Ciprului să se alăture, politic sau economic, oricărui alt stat şi dădea voie puterilor garante să intervină, inclusiv în mod individual, pentru a restabili ordinea constituţională.

La scurt timp, junta militară a pierdut puterea şi, în Grecia, s-a reinstaurat democraţia.

Totuşi, turcii au ocupat cam o treime din ţară şi au dislocat aproximativ 200 000 de ciprioţi greci. 50 000 de ciprioţi turci s-au deplasat în direcţie opusă. S-au semnalat masacrări ale civililor şi violuri în masă. A fost trasată o „linie verde” (se pare că numele vine de la creionul unui general britanic)de demarcaţie, supravegheată de Naţiunile Unite, care include şi capitala, Nicosia, iar ţara este divizată şi acum. Operaţiunea turcilor a cuprins două faze, lupte grele (turcii au pierdut peste 1000 de soldaţi, iar grecii, inclusiv cei ciprioţi, câteva mii), armistiţiu, negocieri, reluarea luptelor.

Arhiepiscopul Makarios a revenit la putere. Pe insulă sunt şi două baze militare britanice, în baza unui tratat semnat în 1960, dar şi alte naţiuni au forţe staţionate, alături de cele ale Naţiunilor Unite. Bazele militare britanice funcţionează independent de Cipru, sprijină operaţiile desfăşurate în Orientul Mijlociu, inclusiv de către aliaţi ai britanicilor, iar, din 2026, au devenit potenţiale ţinte ale atacurilor cu rachete sau drone.

-Republica Cipru (sudul) s-a alăturat Uniunii Europene în 2004 (de drept, întreg statul); hotărârea uniunii de a primi Ciprul în ciuda problemelor de securitate merită o analiză separată. Nordul beneficiază de protecţia militară a turcilor şi nu primeşte fonduri structurale de la Uniunea Europeană. În 2011, exploatarea platformei continentale a creat alte litigii diplomatice cu Turcia. Conflictul rămâne îngheţat.

Iran

Sfârşitul războiului al doilea mondial a surprins trupele sovietice şi în nordul Iranului, de unde au întârziat cu un an retragerea, fiind preocupaţi de sprijinirea regimurilor separatiste din Azerbaidjan şi Kurdistan.

Exista deja un Azerbaidjan sovietic, iar trupele lui Stalin intenţionau să înlesnească crearea unui stat marionetă, prietenos, în sud, într-un teritoriu ocupat de azerbaidjeni (azeri), care, ulterior să fie alipit republicii din uniune. Mişcarea a fost de orientare socialistă şi a avut succes, deoarece trupele iraniene nu puteau interveni din cauza (datorită) trupelor sovietice. Se solicita autonomie, drepturi culturale etc.

Kurzii au creat Republica Mahabad, iar sovieticii i-au ajutat să lupte pentru autonomie cu materiale şi arme, iar prezenţa lor i-a împiedicat pe iranieni să reprime acţiunea. Mustafa Barzani s-a alăturat mişcării, după ce a fugit din Irak.

Presiuni diplomatice intense exercitate de americani şi de către abia creatul Consiliu de Securitate al Naţiunilor Unite au avut ca rezultat retragerea sovieticilor la sfârşitul lui 1946, punând capăt unei prime scene a Războiului Rece.

Se pare că retragerea sovieticilor nu trebuia să fi fost gratis; Ahmad Qavam, primul ministru iranian, a negociat la Moscova cu Stalin termenii retragerii. Promisiunile lui Qavam, în special cele referitoare la petrol, nu au fost validate de parlament, iar Statele Unite nu sunt străine de această hotărâre. Abilitatea lui Qavam de a se descurca, fiind încolţit de puteri străine cu diverse interese, dar şi de opoziţia internă, i-a adus porecla de „vulpe bătrână”.

Plecarea sovieticilor şi sosirea trupelor iraniene au repus lucrurile în situaţia iniţială; mulţi şefi ai revoltelor au fugit în Uniunea Sovietică. Qazi Muhammad, liderul partidului kurd democratic din Iran, a fost spânzurat.

Evoluţia Iranului a fost prezentată, pe scurt, în cartea „Sisteme politice contemporane” (Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, decembrie 2025), menţionată anterior, dar şi cu alte prilejuri. Acolo putem observa cum Iran a devenit, dintr-o monarhie constituţională, orientată spre vest, o teocraţie orientată împotriva americanilor şi a evreilor, intrată în război rece cu Arabia Saudită. La ambasada Statelor Unite a fost o lungă criză a ostaticilor (pentru a înţelege mai bine fenomenul se poate viziona filmul „Argo” din 2012). Puterea politică a găsit o îmbinare cu tradiţia islamică, aducând influenţe majore în educaţie şi viaţa publică. Opoziţia politică a fost suprimată, inclusiv mişcările de stânga care ajutaseră la „revoluţie”.

Lăsăm evenimentele actuale, referitoare la Iran să se desfăşoare.

Revoluţia islamică din Iran din 1979 a fost cauza desfiinţării CENTO, o alianţă militară a erei Războiului Rece. Schimbarea bruscă a Iranului în ceea ce priveşte politica externă şi forma de organizare a statului a distrus scopul alianţei, conducând la dezintegrarea ei, în martie 1979. Pakistanul s-a retras şi el la scurt timp, urmat de Turcia, care a declarat că alianţa nu mai poate funcţiona. A venit, repede, şi sfârşitul oficial. Turcia şi Iran au devenit oponenţi ideologici. Statele Unite au trebuit să îşi refacă influenţa slăbită în zona golfului Persic prin noi înţelegeri de securitate.

Scurte comentarii

Dacă ar trebui să ne pronunţăm exclusiv asupra evoluţiei CENTO, chiar nu am avea multe de spus. O alianţă, creată de Războiul Rece, între unele state din Orientul Mijlociu, cu orientare occidentală, cu scopul de a constitui un baraj în calea răspândirii ideologiei sovietice spre sud şi, mai ales, a extinderii teritoriului unde aceasta să devină doctrină de stat. În această înţelegere militară a intrat şi Regatul Unit care dorea să mai aibă un cuvânt de spus în această parte a lumii – o nostalgie care s-a dovedit că nu rezistă realităţii noi. Ordinea mondială se cam schimbase şi adusese în prim plan alte puteri care să spună un cuvânt hotărâtor pentru soarta planetei.

Dacă, însă, analizăm cadrul în care s-a manifestat acest fenomen, putem vedea multe lucruri care ne pot pune pe gânduri.

Mulţi spun, inclusiv arabi din Orientul Mijlociu, că omenirea se dezvoltă în cicluri. O generaţie (sau mai multe, consecutiv) a unei naţiuni se străduieşte din răsputeri şi cu mari sacrificii, să atingă, cel puţin parţial, un ideal, să ridice standardul de viaţă (economic, politic, cultural, social) la un nivel superior celui în care s-a trăit. Când acest deziderat este înfăptuit, lumea se relaxează, noile generaţii intră într-o stare de dolce far niente (plăcerea de a nu face nimic) în care savurează realizările înaintaşilor. Numai că această desfătare face naţiunea mai slabă şi incapabilă să poată face faţă noilor provocări. Supusă unor teste dure, care apar în mod obiectiv, dar pe care conducerea politică evită să le abordeze, naţiunea intră în regres, cu posibilitatea să ajungă înapoi, de unde s-a pornit, sau mai rău.

Se pare că istoria a dovedit corectitudinea acestei teorii. Numai că, perioada abordată de noi, adică existenţa CENTO (1955 – 1979), la care adăugăm un interval premergător de câteva decenii, dar şi o etapă ce a urmat destrămării alianţei, astfel încât să ajungem în zilele noastre, ne indică faptul că teza etalată şi susţinută nu prea coincide cu realitatea crudă din zona unde a existat CENTO.

Acolo, oamenii sunt într-o continuă luptă pentru îndeplinirea anumitor idealuri şi, mai rău, pentru răzbunarea unor eşecuri, trădări, înfrângeri. Nu există timp pentru relaxare, desfătare, destindere, nici măcar pentru trai liniştit, în libertate şi democraţie. Există ură ireconciliabilă şi revanşă. Există, la ordinea zilei, războaie, genocide, măceluri, epurări etnice, revoluţii sângeroase sau nu, eroi adulaţi şi, apoi, executaţi, lovituri de stat şi lovituri înăuntrul loviturilor de stat, contra-lovituri, partide care-şi transformă ideologia şi devin unelte care slujesc tirani, care se militarizează şi metamorfozează lupta politică în politică de exterminare a adversarilor. Nu uităm de atentate, acte de terorism, religie exacerbată, rivalităţi perene, activităţi subversive şi servicii secrete bine finanţate implicate total în destabilizări, răpiri, sprijin pentru duşmanii duşmanilor, dar şi în spulberarea opoziţiei şi a dizidenţilor. Concluzia ar fi că nu se poate mai rău.

 Exact acolo, natura a stocat importante rezerve de resurse pentru energia de care are nevoie întreaga lume nu numai ca să se dezvolte, ci chiar pentru a-şi continua existenţa la parametri normali pentru nivelul de civilizaţie atins. Exact acolo, unele dintre marile puteri care au stabilit actuala ordine globală au interese care sunt în divergenţă cu cele ale unor puteri care se ridică sau ale unora care simt că pierd teren şi vor, din nou, o schimbare. Evident, fiecare parte are aliaţi, unii de nădejde, alţii care calculează mult, şovăie, se eschivează. Nu ştim ce orizont au socotelile acestora, cu greu putem percepe factorii care îi determină să adopte o poziţie sau alta, fiindcă, la suprafaţă, se vehiculează principii etice, care mai totdeauna au fost călcate de către toţi (bineînţeles cu justificări solide).

Observăm o naţiune prigonită de milenii, aproape în orice colţ al lumii, care, finalmente, primeşte palma de pământ unde trăise, pe care să înfiinţeze un stat. Pare un final fericit, dar, aşa cum spun unii, un sfârşit este un început. Din ziua declarării independenţei şi până azi, acel popor luptă cu toţi vecinii, nu pentru ceva teritorii, ci pentru existenţă. Un exemplu de rezilienţă, de curaj şi hotărâre. A devenit o putere regională, deşi ocupă un teritoriu infim. A pus întotdeauna interesul neamului mai presus de orice, fără să conteze cine este la putere.

Statul este măcinat de rivalităţi interne, dar toate animozităţile se opresc, atunci când este în pericol naţia. Ştie cum să-şi menţină prietenii puternici, ştie cum să lovească duşmanii. Comite, la rândul lui atrocităţi, pe care noi nu le înţelegem. Este o altă lume.

Dreptul internaţional umanitar nu este prima preocupare atunci când răspunde dur fiindcă cetăţenii proprii au suferit prea mult. În general, pentru el, nu are relevanţă nicio ramură de drept internaţional public, dacă interesele vitale sunt afectate.

Cei care au fost mii de ani persecutaţi au ales, fără scrupule să colaboreze cu o putere care practica politica de apartheid, numai ca să aibă un atu în mânecă la o eventuală confruntare crucială. Primesc lovituri grele, răspund lovind mai dur, lovesc preemptiv, pun la cale fel de fel de stratageme şi scheme diabolice şi supravieţuiesc.

Duşmanii nu se lasă mai prejos şi folosesc mijloace abominabile ca să câştige. Unii ridică ştergerea de pe hartă a vecinului mai mic şi incomod la nivel de politică de stat şi stipulează principii în acest sens în legislaţie. Nu dau ordine teroriştilor, fiindcă ştiu, oricum, ce intenţii au aceştia, dar îi finanţează copios. De fiecare dată când pierd se gândesc la revanşă, la răzbunarea rudelor şi prietenilor căzuţi. Când le reuşeşte o lovitură, fie ea şi josnică şi obţinută prin fapte odioase, sărbătoresc.

Un infern despre care s-ar spune că nu se poate mai rău.

Analiştii, specialişti în problematică, familiarizaţi cu cultura de acolo, propun soluţii. Oare ei cred în ele? Ca să le dăm credit, spunem şi noi că încercările de pace s-ar putea să aibă succes … pe termen scurt. Atât de scurt încât nimeni să nu uite unde este adăpostul destinat lui pe timpul bombardamentului şi să nu se usuce florile pe cele mai proaspete morminte ale victimelor (am devenit pesimişti când ne exteriorizăm şi ne cerem scuze).

Sesizăm că lideri ai grupului etnic arab au revigorat conştiinţa populaţiilor din fostul imperiu arab şi au lansat, la jumătatea secolului trecut, o teorie fără baze religioase, conform căreia naţiunile de limbă arabă din nordul Africii şi Orientul Mijlociu ar trebui să creeze o lume arabă unificată, mai puternică, bazată pe comunitatea de limbă, cultură şi istorie, dar şi pe opoziţia la imperialismul occidental.

Într-adevăr, între a doua jumătate a secolului al VII-lea şi secolul al XIII-lea, arabii au constituit un vast imperiu (califat), cuprinzând teritorii de la peninsula arabică până la, inclusiv, cea iberică (nu vrem să vă zăpăcim, aşa că nu-i acordăm lui Rodrigo Díaz de Vivar nici măcar un alineat), dar şi în est. Au impus limba arabă şi cultura islamică în toate teritoriile stăpânite. Aspiraţiile lor s-au sfârşit odată cu invazia mongolă, pe la jumătatea secolului XIII.

Un alt imperiu, cel otoman, a înghiţit majoritatea teritoriilor fostului califat, dar, ulterior, a intrat în declin, iar secolul XX l-a găsit şi pe acesta într-o stare deplorabilă, fiind numit omul bolnav al Europei. Arabii s-au revoltat, au primit promisiuni de independenţă, dar, aşa cum am arătat, au fost înşelaţi. Otomanii au fost înfrânţi, iar occidentalii au tranşat teritoriul şi au făcut colonii, nesocotind voinţa arabilor.

S-au trasat graniţe artificiale, de către noul imperialism, în vederea exploatării resurselor potrivit intereselor europene.

Franţa începuse, cu un secol în urmă, colonizarea Algeriei. Pe la sfârşitul secolului XIX şi începutul lui XX, francezii au mai ocupat şi Tunisia şi Maroc, italienii Libia, iar britanicii Egiptul cu Canalul Suez, punct de trecere esenţial către India.

Am arătat ce s-a întâmplat după primul război mondial.

Toate acestea au cauzat instabilitate, conflicte regionale, marginalizarea indigenilor. 

Totuşi, arabii nu sunt un singur popor şi, cu atât mai puţin, o singură naţiune. Arabii pot fi consideraţi un singur grup etnic (în 1945, ei au constituit Liga Arabă, care în prezent numără 22 de state). Aprofundând, constatăm că ei sunt, mai degrabă, eterogeni, cu o moştenire genetică diferită, reflectând sute de ani de istorie, cu aparenţe fizice diverse (nu vorbim despre rase, fiindcă nu am studiat îndeajuns dacă este corect din punct de vedere politic), cu diferenţe culturale chiar majore de la o regiune la alta şi cu religii variate (inclusiv creştini şi druzi).

Dacă am privi istoria ca pe un joc, am spune că arabilor nu le-a reuşit unirea din cauză că statele aveau forme de organizare diferite – unele erau monarhii absolute, altele aşa-zis monarhii constituţionale, altele republici. Unele state s-au orientat spre sovietici şi socialism, altele spre vest şi capitalism. Unele au fost de acord cu politicile imperialiste, altele au luptat pentru a combate acest fenomen. Chiar şi între statele arabe prietene vestului, unele au fost influenţate de britanici şi politica lor, altele de francezi, ca să nu mai vorbim despre americani care, având interese globale, se făceau simţiţi peste tot. O parte din state au adoptat o politică de neagresiune faţă de Israel, alta a ridicat ostilitatea la rang de linie directoare politică şi religioasă. Religia a fost şi ea un important factor care a împiedicat formarea unui stat unic.

Noi credem că şi dacă se reuşea, prin absurd, ca toţi aceşti factori pe care i-am enumerat să nu mai conteze, mai rămânea un element de neclintit în calea unirii – orgoliul şi dorinţa de putere a conducătorilor statelor.

Fiindcă noi nu abordăm istoria ca pe o partidă de şah, unde poţi pierde câteva piese şi în cel mai rău caz o confruntare sportivă, ne gândim la sacrificiile făcute de fiecare dată când s-a petrecut o astfel de încercare de unire. Trecând de la abstract la concret, amintim ce am descris anterior: războaie, măceluri, trădări, lovituri de stat, schimbări de poziţie, partide politice cu miliţii, facţiuni sângeroase etc., toate generând evenimente îngrozitoare foarte dese şi fără o perioadă de acalmie. Un veşnic supliciu pentru omul de rând, rămas fără speranţă. Parcă nici nu se putea mai rău.

Pan-arabismul a fost schimbat cu ideologia islamistă. Factorii potrivnici enumeraţi au rămas. Arabii, naţiuni diferite aparţinând unor state diferite, au făcut încercări, dar realitatea le-a arătat că idealul ideologiei pan-arabice este departe.

Remarcăm, acum, o naţiune care nu are stat, deşi însumează zeci de milioane de oameni. Aceştia trăiesc, în principal, pe teritoriul a patru state care, în trecutul nu prea îndepărtat, nu numai că nu i-au recunoscut, nu numai că au vrut să-i asimileze forţat, dar au şi încercat să-i elimine fizic. Totuşi, în întreaga lume se ştie de existenţa unei regiuni numite Kurdistan, iar populaţia este percepută în funcţie de unghiul din care este abordată, de la o naţiune bravă, rezilientă, până la terorişti (PKK, inclusiv în accepţiunea Uniunii Europene).

Probabil, (nu) mulţi ştiu că vestitul erou al lui Karl May, Old Shatterhand, fratele alb al lui Winnetou, aventurier justiţiar al vestului sălbatic american, este aceeaşi persoană cu personajul având numele de Kara Ben Nemsi, care, în această ipostază, se implică în acţiuni riscante în Kurdistan. La sfârşitul secolului XIX, lumea, inclusiv Imperiul Otoman care stăpânea teritoriul, vedea Kurdistanul ca pe o zonă geografică, cu populaţie diversă, ca etnie, cultură, religie, nicidecum o zonă administrativă centralizată ce trebuia să fie a kurzilor.

Ca excepţie, a existat, pentru numai vreo 20 de ani (1846 – 1867), eyaletul Kurdistan, care a fost înfiinţat după înfrângerea puternicului conducător Bedir Khan Beg, cu dorinţa de a pune zona sub control central.

Oricum, credem că ar fi bine să reţinem că regiunea împreună cu poporul din Kurdistan reprezintă un fapt istoric, cu etape politice şi demografice, demonstrate cu documente de netăgăduit. Nu vom mai recapitula ce se întâmplă în zilele noastre şi nici cât a luptat şi suferit acest popor pentru libertatea care să fie materializată măcar prin autonomie.

Ne duce gândul, însă, la o asemănare chiar imperfectă între unirea românilor şi dorinţa kurzilor de independenţă, fiindcă ambele cazuri implică o populaţie omogenă, divizată în zone aflate sub diverse stăpâniri şi care dorea un singur stat naţional. Ambele mişcări au la bază argumente ca limba comună, cultura şi etnia, precum şi dorinţa de a uni teritoriile unde formau o majoritate. Mişcările au ieşit în evidenţă când imperiile care ocupau teritoriile s-au destrămat.

Dar, românii au avut o opoziţie mai mică în comparaţie cu adversitatea cu care se confruntă kurzii. Românii au beneficiat de un tratat care să consfinţească dorinţa colectivă; kurzii, aşa cum am văzut, au avut un tratat favorabil, urmat, la scurt timp, de altul care l-a exclus pe primul şi prin care au fost omişi.

Un mare avantaj al românilor a fost că ei deja aveau o parte din ţară independentă. Pentru kurzii împărţiţi în cel puţin patru state mai importante, doar cu o regiune autonomă de jure, şi alta de facto, cu lideri care apar când ici, când colo, cu o sumedenie de servicii secrete pe urmele lor, cu o parte a lumii care poate îi simpatizează numai, fără să-i sprijine şi să producă deranj într-o zonă predispusă la tulburări de amploare uriaşă, se pare că realitatea este într-un stadiu cum nu se poate mai rău, iar ei vor rămâne un exemplu perpetuu de luptă pentru libertate.

S-ar putea dezvolta această comparaţie, dar noi vrem să tragem o concluzie care nu are nevoie de mai multă analiză.

Mulţi consideră că unirea românilor a fost o împlinire pe care noi, poporul, o meritam şi care trebuia să se întâmple oricum.

De fapt, au fost nişte împrejurări pe care nu le întâlneşti zilnic, nici măcar periodic, au fost personalităţi de excepţie şi un eveniment rarisim, de excepţie. Drept dovadă, o parte din teritorii au fost pierdute la scurt timp. Noi spunem că şi ceea ce avem acum trebuie ocrotit, tratat ca pe un lucru extrem de scump. Dacă noi, românii, nu considerăm această preocupare ca trebuind să fie permanentă şi crucială, să nu credem că alţii ne vor purta grija şi ne vor garanta integritatea teritorială. Ambiţiile individuale, de grup sau cele de partid nu vor contrabalansa lipsa de interes major pentru securitate naţională. Dimpotrivă… oricând, în aceste condiţii de cultivare a intereselor distincte, se poate… şi altfel decât cum socotim noi. (Florin MACIU)