Olesea ALBU în faţa unei lucrări care-i poartă semnătura

Scriu aceste rânduri înaintea zorilor din 12 iunie. Numărul 12 este special pentru mine… Iisus Hristos a avut 12 apostoli, Mahomed a trimis în lume 12 discipoli pentru a răspândi credinţa, Confucius a avut alături 12 învăţaţi, în timp ce Napoleon s-a bazat pe 12 mareşali în timpul bătăliilor sale. Vechiul panteon grecesc era format din 12 zeităţi, etc, etc. Ca om dedicat armoniilor cromatice, într-o zi specială vă readuc în centrul atenţiei un pictor special. Iată noi întrebări pentru Olesea ALBU:

– Care sunt pictorii români care vă plac cel mai mult?
– Cred că artiştii români au o sensibilitate aparte. Există în lucrările lor ceva foarte simplu dar uimitor de viu. Nu este vorba despre decorativitate sau despre dorinţa de a impresiona cu orice preţ aşa cum se întâmplă uneori în tradiţia occidentală sau academică europeană. Pare mai degrabă o lipsă a nevoii de a demonstra ceva şi o dorinţă mai mare de a privi şi de a surprinde viaţa aşa cum este cu toate imperfecţiunile ei. Îmi sunt foarte apropiaţi doi artişti români Nicolae Tonitza şi Teodora Axente fără să îl exclud pe Constantin Brâncuşi. Sunt foarte diferiţi între ei dar mă atinge profund caracterul creaţiei lor. Tonitza nu este despre o pictură spectaculoasă ci despre stare. Culoarea lui este moale stinsă dar niciodată plată. Există mereu o uşoară tensiune interioară. Mai ales în portretele de copii se simte acest lucru. Totul pare liniştit dar în spate există o tristeţe subtilă aproape invizibilă. El lucrează în tradiţia postimpresionistă dar fără a duce expresia la extrem. Totul rămâne foarte aproape de realitate doar uşor deplasat la nivel emoţional. Teodora Axente aparţine unei alte generaţii. Pictura ei este mai densă mai complexă din punct de vedere vizual. Există multe simboluri detalii şi scene aproape teatrale.

– Dar dintre coloriştii străini de care vă simţiţi mai aproape?

– Fauvismul îmi este cel mai apropiat curent. Este foarte sincer în relaţia cu culoarea fără încercări de a o linişti sau de a o explica prin realitate. Simt acolo o libertate radicală în care culoarea nu mai descrie lumea ci începe să trăiască Independent ca emoţie. Asta mă atinge foarte mult în prezent pentru că mă tem din ce în ce mai puţin de luminozitate şi contrast. Dimpotrivă în ele simt o claritate şi o energie interioară. Henri Matisse este esenţial pentru mine. Nu este agresiv dar el este cel care a rupt modul obişnuit de a înţelege culoarea. La el culoarea nu mai descrie realitatea ci o înlocuieşte. În aceasta există o revoluţie liniştită dar foarte puternică. Apoi Edvard Munch. Este un alt pol mai tensionat. Acolo culoarea devine vocea stării interioare uneori anxioasă aproape dureroasă. Şi asta este tot o formă de sinceritate doar că la un alt nivel.

– Dintre toate tehnicile pe care le folosiţi cu care vă simţiţi mai confortabil?
– Nu am senzaţia că o singură tehnică ar putea deveni unică. Experimentez des şi pentru mine este important să păstrez acest sentiment al căutării aproape ca la un copil care încearcă ceva nou fără teamă de greşeală. Uneori cele mai valoroase descoperiri apar întâmplător şi devin ulterior parte din limbajul meu artistic. Îmi este greu să îmi imaginez că aş lucra toată viaţa într-o singură tehnică. Astăzi îmi este apropiată exprimarea culorii, a formei şi a liniei în combinaţii variate. Uneori exagerez forma alteori culoarea devine elementul principal. Lucrez frecvent cu paletă Oil Painting Sticks şi vopsele în ulei, iar ca bază folosesc adesea acrilul. În abstract, energia şi mişcarea sunt esenţiale pentru mine.

– În afară de postările de pe internet, unde vor mai putea vedea admiratorii picturile?
– În expoziţii şi galerii unde particip la diverse proiecte. Pentru mine acest lucru este foarte important pentru că pictura se percepe mult mai puternic în realitate. Nicio fotografie nu poate reda complet textura, dimensiunea lucrării sau modul în care culoarea interacţionează cu suprafaţa. O parte dintre lucrările mele se află în colecţii private din diferite ţări. Dar sincer cel mai mult îmi place întâlnirea dintre privitor şi lucrare în spaţiul expoziţional. Acolo apare un dialog mult mai direct şi mai viu decât prin intermediul ecranului.

– Frumoase cuvinte, acum să vedem nişte minunate tablouri.

Aristotel BUNESCU 
https://agentiadepresaculturalasisportiva.wordpress.com