LIMBA CARE NE UNEŞTE – O PUNTE ÎNTRE GENERAŢII

Sunt zile în calendar care nu comemorează o bătălie, o cucerire sau un tratat, ci ceva mult mai intim şi, în acelaşi timp, mult mai cuprinzător: felul în care vorbim, gândim şi ne recunoaştem unii pe alţii. 31 august este o asemenea zi. Ziua Limbii Române nu sărbătoreşte un eveniment izolat, ci o continuitate – a unui popor care, indiferent de graniţele politice care l-au despărţit de-a lungul istoriei, a păstrat limba drept locul de întâlnire cel mai sigur. În mediul universitar haretist, limba română este cultivată nu doar ca obiect de studiu, ci ca experienţă vie prin implicarea studenţilor de la specializarea Pedagogia Învăţământului Primar şi Preşcolar în organizarea unui atelier de poezie dedicat limbii şi cultivării ei. 

31 august – Ziua Limbii Române în România

Ziua Limbii Române este sărbătorită oficial în România la 31 august, dată instituită prin Legea nr. 53/2013. Iniţiativa legislativă a pornit din dorinţa unui grup de 166 de parlamentari români, reprezentând toate formaţiunile politice, de a consacra o zi dedicată exclusiv limbii materne – un gest simbolic prin care statul român recunoaşte limba română drept fundament al identităţii naţionale, alături de celelalte simboluri consacrate prin lege: drapelul, imnul şi ziua naţională.

Potrivit legii, Ziua Limbii Române poate fi marcată de autorităţile publice din România, precum şi de reprezentanţele diplomatice româneşti din străinătate, inclusiv de Institutele Culturale Române, prin organizarea unor programe şi manifestări cultural-educative, cu caracter evocator sau ştiinţific. Legea prevede, de asemenea, arborarea drapelului României în această zi, iar posturile publice de radio şi televiziune sunt încurajate să dedice emisiuni acestei sărbători. An de an, 31 august este marcat în România prin recitaluri de poezie, lansări de carte, concerte, simpozioane şi dezbateri organizate de instituţii de cultură, biblioteci judeţene, case de cultură şi, tot mai frecvent, de universităţi – semn că sărbătoarea a depăşit cadrul strict oficial şi a devenit un prilej firesc de reflecţie asupra limbii, la toate nivelurile societăţii.

Alegerea unei zile dedicate limbii nu este un gest izolat în peisajul legislativ european: multe state îşi consacră, prin lege sau prin tradiţie, o zi a limbii naţionale, ca reamintire a faptului că limba este, dincolo de funcţia ei practică de comunicare, purtătoarea memoriei colective şi a valorilor unei comunităţi. În cazul limbii române, această recunoaştere oficială capătă o greutate suplimentară dacă privim istoria îndelungată a limbii – o istorie de aproape două milenii de continuitate, pe care o vom trece în revistă în secţiunea următoare – şi rolul pe care limba l-a jucat, constant, în consolidarea conştiinţei naţionale româneşti, cu mult înainte ca un stat unitar să fi existat. Limba română a fost, de-a lungul secolelor, elementul de coeziune al comunităţii româneşti, indiferent de provinciile istorice sau de vicisitudinile politice. A marca, aşadar, Ziua Limbii Române în România înseamnă a sărbători tocmai această funcţie de liant cultural şi identitar pe care limba a păstrat-o neîntrerupt. 

Rădăcinile unei limbi: de la latina dunăreană la limba de azi

Pentru a înţelege de ce limba română este socotită, aşa cum au numit-o unii lingvişti romanici, „al patrulea picior al mesei romanice” – alături de italiană, franceză şi spaniolă – este necesar un scurt ocol prin istoria ei.

Teritoriul carpato-danubiano-pontic era locuit, înainte de cucerirea romană, de traco-daci, ale căror urme lingvistice s-au păstrat sub forma unui fond lexical restrâns, dar rezistent, legat mai ales de mediul rural şi de natură: cuvinte precum brad, mal, copil sau brânză sunt considerate, cu diverse grade de certitudine, moştenire de substrat. Cercetătorii Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” al Academiei Române atrag însă atenţia că prudenţa metodologică este obligatorie în acest domeniu: multe dintre etimologiile de substrat rămân ipoteze, iar identificarea sursei exacte a unui cuvânt – trac, dac sau ilir – este adesea imposibilă cu instrumentele actuale ale lingvisticii istorice. Alexandru Rosetti a fost cel care, în lucrarea sa fundamentală, Istoria limbii române (ediţia definitivă, 1986), a supus unei analize riguroase lista celor aproximativ 185 de cuvinte comune românei şi albanezei propusă anterior de Alexandru Philippide, reţinând, în urma verificării, un număr mai restrâns de termeni al căror substrat traco-dac putea fi argumentat temeinic. Lucrările mai recente ale lui Marius Sala, precum De la latină la română (1998) sau Introducere în etimologia limbii române (1999), au continuat şi au nuanţat această direcţie de cercetare.

Elementul decisiv în formarea limbii a fost, desigur, cucerirea romană şi procesul de romanizare a Daciei, dar mai ales continuitatea vorbirii latine populare în spaţiul carpato-danubiano-pontic, dincolo de graniţele provinciei oficiale, printre populaţiile romanizate din regiunile învecinate. Filologul Iorgu Iordan, în Introducere în studiul limbii române şi în Lingvistica romanică. Evoluţie, curente, metode, a explicat acest proces prin mecanismul obişnuit al romanizării lingvistice: limba cuceritorilor se impune nu prin decret, ci prin absorbţia treptată a populaţiei autohtone bilingve, care ajunge, în câteva generaţii, să transmită mai departe latina ca limbă maternă. Rezultatul acestui proces îndelungat este ceea ce lingviştii numesc „latina dunăreană”, matricea comună din care se va desprinde limba română.

Un reper esenţial al acestei direcţii de cercetare este opera lingvistului transilvănean Sextil Puşcariu, autorul unei sinteze de referinţă intitulate simplu Limba română, în care romanitatea răsăriteană a limbii noastre este documentată sistematic, de la fonetică la vocabular. Continuând această linie, filologul născut la Mihăileni, Eugeniu Coşeriu, membru de onoare al Academiei Române, a insistat asupra ideii că româna nu este un fenomen periferic al romanităţii, ci o mărturie esenţială pentru înţelegerea latinei vorbite în întregul spaţiu al Imperiului – o poziţie reluată şi dezvoltată de romanişti europeni precum Carlo Tagliavini sau Alf Lombard, care au vorbit despre limba română ca despre „un miracol lingvistic” şi despre spaţiul românesc ca despre „o insulă de romanitate” în vecinătatea unei lumi slave.

Ca orice limbă vie, aflată la o răscruce de civilizaţii, româna şi-a îmbogăţit vocabularul prin contact succesiv cu alte popoare. Migraţiile slave din secolele VII–IX au lăsat o amprentă puternică: aproximativ o cincime din vocabularul de bază al limbii, incluzând termeni afectivi şi cotidieni precum prieten, dragoste, iubi, nevoie sau bogat, provine din contactul cu slavii timpurii, iar slavona bisericească a funcţionat, până în secolul al XVII-lea, drept limbă de cult şi de cancelarie, situaţie descrisă pe larg de lingvistul Ion Coteanu în lucrările sale despre structura morfologică şi evoluţia limbii române literare. Ulterior, prin contact administrativ şi economic, limba a preluat elemente maghiare şi germane în Transilvania (oraş, hotar, şurub), elemente greceşti prin filieră bizantină şi fanariotă (folos, icoană, pahar), termeni turceşti din perioada otomană (cafea, ciorbă, papuc) şi, în secolul al XIX-lea, un strat masiv de neologisme franceze şi italiene, odată cu modernizarea instituţiilor şi a culturii române (birou, gară, literatură, universitate).

Ceea ce impresionează un cercetător al acestei evoluţii – subliniau deopotrivă Rosetti şi Iordan – nu este atât diversitatea influenţelor, cât capacitatea structurii latine fundamentale de a le asimila fără a-şi pierde identitatea gramaticală. Scheletul morfologic al limbii – sistemul flexionar, conjugările, topica de bază – a rămas remarcabil de fidel matricei latine, în timp ce vocabularul s-a deschis succesiv spre lume. Grigore Brâncuş, autor al unor cercetări de referinţă asupra vocabularului autohton, a numit acest fenomen o dovadă a „continuităţii românilor pe acest teritoriu”, argumentând că moştenirea de substrat, deşi minoritară cantitativ, s-a integrat organic în structura latină a limbii, nu ca un corp străin, ci ca o rădăcină comună. 

Limba ca instrument de unitate naţională

Dincolo de tehnicitatea filologică, istoria limbii române este, în egală măsură, istoria unei conştiinţe. Cronicarii moldoveni din secolele XVII–XVIII, de la Grigore Ureche la Miron Costin, au fost primii care au observat şi au consemnat, cu mirare cărturărească, identitatea de limbă a românilor din cele trei ţări istorice – Moldova, Ţara Românească şi Transilvania – cu mult înainte ca unitatea politică să devină realitate. „Românii, oriunde ar fi, tot de la Râm se trag şi toţi dintr-o fântână au izvorât”, scria Miron Costin, iar această observaţie lingvistică avea să devină, în secolul al XIX-lea, unul dintre argumentele fundamentale ale mişcării naţionale româneşti. Limba a precedat statul; conştiinţa lingvistică a precedat conştiinţa politică. Iată de ce, câteva secole mai târziu, Mihai Eminescu putea vorbi despre limba română ca despre matricea în care se toarnă însuşi modul de a gândi al unui popor, iar generaţiile de cărturari paşoptişti aveau să facă din unitatea limbii unul dintre argumentele centrale ale luptei pentru unitatea naţională. 

Viitorii dascăli şi limba română: studenţii de la Pedagogia Învăţământului Primar şi Preşcolar

Dacă istoria limbii se scrie în tratate de lingvistică, viitorul ei se scrie, în fiecare generaţie, la catedră – şi, mai întâi de toate, la vârsta la care un copil rosteşte pentru prima dată cu bucurie un cuvânt nou. De aceea, orice discuţie despre cultivarea limbii române rămâne incompletă dacă nu ia în calcul rolul esenţial al învăţătorilor şi educatorilor: ei sunt cei care modelează, în primii ani de şcoală şi de grădiniţă, relaţia unui copil cu limba maternă – relaţia dintre sunet şi sens, dintre cuvânt şi emoţie, dintre poveste şi memorie.

Specializarea Pedagogia Învăţământului Primar şi Preşcolar (PIPP) din cadrul Universităţii Spiru Haret pregăteşte tocmai aceste cadre didactice, oferind viitorilor educatori şi învăţători instrumentele pedagogice, dar şi sensibilitatea culturală necesară pentru a transmite mai departe limba română nu ca pe o listă de reguli gramaticale, ci ca pe un spaţiu de descoperire. Studenţii acestei specializări se află într-o poziţie privilegiată: ei sunt, în acelaşi timp, ultimii beneficiari ai educaţiei lingvistice primite şi primii responsabili de educaţia lingvistică a generaţiei următoare. Această dublă calitate – de moştenitori şi de transmiţători ai limbii – a fost punctul de plecare al unei iniţiative pe care o considerăm exemplară pentru modul în care mediul universitar poate transforma o zi comemorativă într-un proiect educaţional de durată.

Cu prilejul Zilei Limbii Române, studenţi din anul II şi III de la specializarea PIPP s-au implicat activ în organizarea unor activităţi dedicate limbii materne, plecând de la o convingere simplă, dar esenţială: limba română nu se cultivă doar prin studiul normei, ci şi prin experienţa ei estetică. Un viitor învăţător care a trăit el însuşi bucuria unui vers bine construit va şti să transmită această bucurie mai departe, la catedră, unui copil de şapte ani. Un viitor educator care a exersat rostirea expresivă a unei poezii va şti cum să încurajeze, la grupa de preşcolari, primele încercări de exprimare orală liberă. Astfel, implicarea studenţilor în manifestările dedicate zilei de 31 august nu a fost gândită ca un eveniment festiv izolat, ci ca o componentă firească a formării lor profesionale – un exerciţiu de pedagogie aplicată, în care viitorii dascăli experimentează, înainte de a-i învăţa pe alţii, exact ceea ce vor avea de transmis. 

Atelierul de poezie – un spaţiu de cultivare vie a limbii

Cea mai concretă expresie a acestei implicări a fost iniţiativa organizării unui atelier de poezie dedicat limbii şi cultivării ei, gândit ca activitate extracurriculară permanentă, nu ca un simplu eveniment de o zi. Ideea a pornit de la o observaţie pe care mulţi profesori de limbă şi literatură română o confirmă: poezia rămâne, dintre toate formele de exprimare, cea mai eficientă poartă de acces spre fineţea limbii – spre ritm, spre sonoritate, spre densitatea de sens pe care o poate purta un singur cuvânt bine ales. Ne propunem câteva obiective clare, gândite tocmai din perspectiva viitoarei lor profesii didactice:

Cultivarea expresivităţii orale. Lectura cu voce tare a poeziei – proprie sau a marilor autori români, de la Eminescu şi Blaga la Nichita Stănescu sau Ana Blandiana – obligă la o atenţie sporită faţă de accent, intonaţie şi punctuaţie expresivă, competenţe pe care studenţii le vor folosi ulterior în activitatea de zi cu zi la catedră, în lectura poveştilor şi a poeziilor pentru copii.

Redescoperirea vocabularului expresiv al limbii. Poezia românească, de la baladele populare până la lirica contemporană, păstrează în circulaţie un vocabular afectiv şi imagistic pe care limbajul cotidian tinde să îl restrângă. Reîntâlnirea cu acest vocabular îi ajută pe viitorii educatori să dispună de un repertoriu lingvistic mai bogat atunci când se adresează copiilor mici, ale căror prime contacte cu frumuseţea limbii se produc adesea prin intermediul unui cântec sau al unei poezii scurte.

Exerciţiul creaţiei proprii. Membrii atelierului (şi sperăm al viitorului cerc) sunt încurajaţi nu doar să interpreteze poezie, ci şi să scrie – versuri simple, catrene, texte scurte potrivite vârstei preşcolare sau şcolare mici – exersând astfel, la nivelul propriei formări, exact competenţa pe care o vor cere ulterior de la elevii lor: îndrăzneala de a se exprima în scris, fără teama de a greşi.

Construirea unei comunităţi în jurul limbii. Nu în ultimul rând, cercul funcţionează ca spaţiu de întâlnire între generaţii de studenţi şi cadre didactice, într-un cadru relaxat, în care limba română este trăită ca bucurie a rostirii, nu doar ca obiect de evaluare academică. Întâlnirile periodice, organizate în preajma unor date simbolice precum 31 august, dar continuate pe tot parcursul anului universitar, includ recitaluri de poezie, ateliere de scriere creativă şi discuţii libere pe marginea unor texte alese de participanţi.

Semnificativ este faptul că această iniţiativă leagă, în mod firesc, cele două paliere ale istoriei limbii şi viitorul ei. Un student care recită, la un cerc de poezie, un vers eminescian rosteşte, fără să ştie poate în detaliu, rezultatul a peste un mileniu de evoluţie lingvistică – de la latina dunăreană descrisă de Rosetti, la stratul de substrat autohton analizat de Brâncuş, la neologismele intrate în secolul al XIX-lea. Iar acelaşi student, atunci când va preda, peste câţiva ani, la o clasă de-a doua, primele reguli de ortografie sau primele poezii despre toamnă, va continua, la o scară mult mai modestă, dar la fel de reală, acelaşi proces de transmitere neîntreruptă a limbii pe care istoricii îl urmăresc de secole. 

Limba, punte între generaţii şi între graniţe

Revenind la ideea de la care am pornit, se cuvine să subliniem că cele două fire ale acestui articol – istoria savantă a limbii şi implicarea practică a studenţilor într-un cerc de poezie – nu sunt paralele, ci convergente. Limba română s-a păstrat de-a lungul secolelor nu doar prin decrete şi legi, ci prin acest lanţ neîntrerupt de transmitere de la o generaţie la alta: părinţi care au cântat copiilor cântece de leagăn, dascăli care au recitat poezii la catedră, cărturari care au copiat manuscrise, poeţi precum Eminescu, care au dat limbii forma ei cea mai înaltă de expresie artistică şi au consacrat-o, astfel, ca instrument al conştiinţei naţionale.

Ziua Limbii Române, sărbătorită în România la 31 august prin manifestări organizate în întreaga ţară, este, în acest sens, mai puţin o comemorare a trecutului şi mai mult o reafirmare a unei responsabilităţi prezente: aceea de a păstra vie limba care ne leagă pe toţi cei care gândesc şi simt româneşte. Iniţiative precum cercul de poezie organizat de studenţii de la Pedagogia Învăţământului Primar şi Preşcolar a Universităţii Spiru Haret arată că această responsabilitate poate fi asumată concret, la nivelul fiecărei generaţii de tineri profesionişti din educaţie, transformând o dată din calendar într-un angajament de durată faţă de limba română – limba care, aşa cum spune şi titlul acestui articol, ne uneşte.

Nu este lipsit de importanţă faptul că o asemenea iniţiativă se naşte tocmai într-o facultate de profil pedagogic. Spre deosebire de o catedră de filologie, unde limba este studiată în primul rând ca sistem, la o specializare precum Pedagogia Învăţământului Primar şi Preşcolar limba română este privită şi dinspre latura ei aplicată: cum se predă, cum se explică unui copil de cinci ani diferenţa dintre o silabă şi un cuvânt, cum se construieşte, prin joc şi prin poveste, gustul pentru lectură. Din această perspectivă, cercul de poezie nu este doar un exerciţiu estetic, ci şi un laborator pedagogic informal, în care viitorii educatori experimentează, pe propria voce şi pe propriul condei, materialul de lucru pe care îl vor folosi mai târziu în sala de clasă sau la grupa de grădiniţă.

Este, de altfel, un truism al didacticii limbii materne faptul că un cadru didactic transmite mai bine ceea ce a trăit el însuşi cu autenticitate. În acest sens, implicarea studenţilor PIPP în manifestările dedicate Zilei Limbii Române nu este un adaos festiv la formarea lor academică, ci parte integrantă a acesteia – o modalitate prin care universitatea îşi pregăteşte absolvenţii nu doar să cunoască limba română, ci să o şi iubească, pentru a putea, la rândul lor, transmite mai departe această iubire.

Conf.univ.dr. Sebastian CHIRIMBU
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei (Bucureşti)