Încărcătura

Pe vremea când lucram la un mare institut, în anii optzeci, am fost numit membru în „colectivul de telegrame” al organizaţiei UTC. Asta presupunea să compun textul unei telegrame de felicitare adresată „tovarăşului” şi „tovarăşei” pentru succesul vizitei tovărăşiilor lor în vreo ţară exotică, de exemplu, Zambia sau Burundi. Doar că eu trebuia să predau textul când cei doi încă nu se urcaseră în avion la Bucureşti. Mă rog, încropeam ceva şi dădeam fuga la „sectorul de partid”. Acolo, o cucoană încruntată, evident cu coc, mă privea de parcă aş fi fost cina ei din seara respectivă. Dacă ar fi avut o furculiţă în mână, aş fi sărit pe fereastră. De la etajul patru. Citea, silabisind muteşte din buze, cu broboane de sudoare pe frunte şi urmărind rândurile cu un creion chimic. Apoi mă privea feroce, îmi arunca foaia în faţă şi striga: „N-are încărcătură, n-are emoţie. Mai trebuie lucrată, e o porcărie”. De obicei, întrebam ce e aia „încărcătură”. Mi se răspundea că trebuie să arăt entuziasmul şi emoţia tinerilor utecişti faţă de rezultatele vizitei. „Bine, dar nici n-au plecat! Ce rezultate?”. Privirile incandescente aruncate de sub cocul blond şi lipicios (de la fixativul „Femina”, poate îşi aminteşte cineva – pulverizat pe păr avea aproximativ acelaşi rezultat ca la fel de celebrul „Muscamor”, benzi-capcană pentru muşte insistente), mă făceau să închid uşa pe dinafară. Colegii mă lăudau că am talent la scris, însă tovarăşa era de altă părere. Adică scriam, uneori, chestii fantastice, alteori exageram, dar chiar să bat câmpii… Rescriam textul. Mă întorceam. „Tot n-are încărcătură!” urla vajnica revoluţionară de profesie, pe deasupra, şefă la „cabinetul de partid”. Şi o ţineam tot aşa până când textul avea suficientă încărcătură. Vreo şase-şapte drumuri. Telegrama era trimisă la Comitetul Central cu o zi înainte de plecarea „tovarăşilor” şi dădea glas „celor mai alese sentimente de recunoştinţă”. Risipă de metafore, superlative, citate din cuvântări, omagii, laude. În cele din urmă, după nenumărate revizuiri, textul atingea masa critică. Dobândea încărcătura necesară. Realism socialist eşuat în SF. „Acum e bine, da, da, e foarte bine. O să se bucure tovarăşii”. Cocul părea mai puţin lipicios. Cuvintele mele salutau succesul deplin al unei vizite care nu avusese loc şi dădeau glas entuziasmului unanim al unor oameni care habar n-aveau ce urma să se întâmple. Călătoriile cu avionul au fost şi sunt, din păcate, statistic vorbind, cât se poate de sigure.

Astăzi nu mai reuşesc să compun asemenea aiureli. Dar îi invidiez pe cei care o fac. Fiindcă, da, ei există. Citindu-le sau ascultându-le „creaţiile” – deşi voi regreta toată viaţa contribuţia, chiar dacă insignifiantă, conjuncturală, la industria limbajului gol şi lemnos – parcă îndur mai uşor o oarecare stânjeneală. A fost o „şpagă de supravieţuire”, vorba cuiva. Un grăunte de inconştienţă şi imaturitate. Totuşi: mea culpa. Acum, telegramele sunt trimise în alte locuri şi cu alte mijloace. Adjectivele ţin locul realităţii, iar recunoştinţa este redactată în avans. Acelaşi slogan: astăzi e rău ca să fie bine mâine. Aceleaşi lozinci, alţi protagonişti. Idealuri butaforice. Optimism de carnaval. Mâneci suflecate în răspăr. Am obosit. Pe atunci, exista speranţă. Astăzi, au stâlcit-o, au călcat-o în picioare. Au mutat, iarăşi, prosperitatea (şi datoriile) în deceniile următoare. Decenii care se anunţă, la fel de mincinos, „de împliniri măreţe”. Sigur, există şi o notă de incontestabil optimism: mergem înainte, evoluăm, e mai bine, dar textele telegramelor de felicitare sună cam prea festivist pentru viteza de melc cu care înaintăm. Şi sunt compuse tot înainte de aflarea rezultatelor măsurilor luate, rezultate care se încăpăţânează să întârzie. Şi ar mai fi ceva: atunci, trebuia să fim recunoscători înainte de a şti pentru ce, astăzi nu mai putem fi obligaţi să o facem. Nu poţi fi recunoscător unor oameni puşi în fruntea trebii, doar pentru că îşi fac datoria, adică ce scrie în fişa postului. Lucrurile stau cu totul altfel. Nimeni nu ne mai poate retrimite cu textul înapoi ca să mărim „încărcătura”. E o chestiune de nuanţă şi, până la urmă, de bun-simţ. (Dragoş CIOCĂZAN)