Geopolitichie de Fanar

Când faci diplomaţie sau politică de apărare după ureche, ca lumânărarii din celebrul cartier al Constantinopolului de odinioară, nu poţi avea cine ştie ce aşteptări. Există două tipuri de state: cele care îşi adaptează strategiile realităţii politice mereu în schimbare şi cele ale căror guverne se uită prea mult la televizor sau jocuri video cu spioni şi monştri extratereştri. Aşa ajungi să cumperi, de exemplu, submarine pentru o ţară cu uliţe încă neasfaltate şi fără canalizare. 

Noi, desigur, facem parte din categoria vizionarilor. Strategia noastră geopolitică funcţionează cam ca atunci când îţi iei schiuri pentru că ai văzut tu la televizor că în Austria ninge abundent, deşi locuieşti în Feteşti, şi cea mai mare pantă din judeţ e bordura de la Lidl. Teoretic, statul cumpără ce îi trebuie în materie de apărare, dar mai ales ce dă bine ca imagine, chiar dacă încă avem trenuri care fac şase ore de la Bucureşti la Constanţa. Geopolitica actuală se face exclusiv pe bază de panică conjuncturală şi powerpoint. Un general ne anunţă că, în acord cu analiza unui think-tank american, avem nevoie de tancuri împotriva războiului hibrid – perfect, cumpărăm câteva zeci. Sunt la modă. Nu contează că infrastructura noastră seamănă cu un şvaiţer prin găurile căruia şenilele se vor împotmoli, că jumătate din instituţiile de stat cer încă documente cu ştampilă şi nu au aflat ce e aia „online”. Important e să avem sisteme ultramoderne care costă cât trei autostrăzi şi care necesită mentenanţă făcută de trei ingineri din Nebraska şi un băiat din Cluj care „ştie calculatoare”. Şi uite-aşa ne trezim cu echipamente ultraperformante într-o administraţie unde imprimanta de la etajul doi merge doar dacă îi dai un pumn elegant în partea dreaptă.

Aflăm că, acum câteva zile, a avut loc la Constanţa un exerciţiu comun de apărare a frontierei maritime. Comun cu Austria. Şi cu atlasul închis. Urmează, probabil, un exerciţiu comun pentru evitarea intoxicaţiilor cu şniţel şi ştrudel, desfăşurat de data aceasta, pe teritoriul ţării prietene şi oarecum vecine (am îndoieli referitor la ambii termeni). Aflăm de la un înalt demnitar, care a acordat recent un interviu unui post de radio, că armamentul contractat nu are dispozitive de ochire pe timp de noapte. Să ne atace doar ziua, la naiba! La 19.00 închidem. Şi mergem la culcare fiindcă n-am dormit suficient în timpul zilei. Sau putem folosi gloanţe trasoare, ca în anii ’80. Explicaţia oficială e delicioasă: „Ne consolidăm postura strategică regională într-un context geopolitic fluid.” Corect, orice o însemna asta. Adică am cumpărat ceva foarte scump şi sperăm să pară important suficient de mult timp încât să nu întrebe nimeni cât costă întreţinerea, operarea, dobânzile. Dar strategia e bună. Atât de bună încât ignoră priorităţile prezentului ca să se pregătească pentru un viitor ipotetic scenarizat într-un serial Netflix despre al Treilea Război Mondial. Un război, din nefericire, cât se poate de posibil. Pe urmă, ce ar crede despre noi partenerii externi dacă nu ne-am cumpăra şi noi, la fel ca ei, ultimele jucării geopolitice? Că suntem săraci? Doamne fereşte! Tocmai de-aia trebuie să cumpărăm lucruri scumpe: ca să demonstrăm, cu profesionalism, că purtăm haine de la fraţii mai mari, dar avem o ambiţie… ceva de speriat! Chiar dacă ţoalele respective au buzunarele cusute. Geopolitica fanariotă e asemenea unui adolescent care îşi montează spoiler pe Trabant: maşina mai mult stă, scoate fum cât un combinat chimic ante-decembrist, scârţâie ca un scrânciob neuns, dar pare foarte implicată strategic şi răspunde criteriilor exclusiviste al modei. Iar statul, aşa cum bine ştim, adoră aparenţele şi iubeşte festivismele legate de „viziune”, „perspectivă”, „coerenţă instituţională”. Şi ne mai bazăm pe ceva, pe faptul că nişte vecini de-ai noştri cu comportament cam belicos în ultima vreme nu se vor osteni să dea năvală peste noi, preferând să se amuze copios de la distanţă. (Dragoş CIOCĂZAN)