A fost distins cu Premiul „Sim. Fl. Marian” al Academiei Române pentru lucrarea Relaţiile de rudenie în societăţile tradiţionale, E. A., 1987, cu Premiul Fundaţiei Culturale „Ethnos” pe anul 1999 pentru contribuţia la promovarea culturii populare româneşti în mediile universitare şi academice din ţară şi din străinătate şi cu Premiul Perpessicius al Muzeului Naţional al Literaturii Române pentru ediţii critice în anul 2010 (antologia Basme populare româneşti, 2 vol., în colaborare cu Iordan Datcu şi A. Gh. Olteanu, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2008). A organizat, în anul 2000, la Universitatea din Bucureşti, a 30-a ediţie a Conferinţei Internaţionale dedicate Baladei, sub auspiciile Societăţii Internaţionale de Etnologie şi Folclor. A fost membru al International Society of Folk Narrative Research, al International Association of South-East ern European Anthropology, al Asociaţiei de Ştiinţe Etnologice din România ş.a.
Nicolae Constantinescu este un etnolog, antropolog, folclorist şi profesor român, (05.10.1941 – 18.07.2025) s-a născut la la Fierbinţi. Fierbinţi-Târg, cunoscut şi ca Fierbinţi-Stroeşti, sau Târgu Fierbinţi, este un oraş în judeţul Ialomiţa, din Muntenia, România. Oraşul se află în extremitatea vestică a judeţului, la limita cu judeţul Ilfov, pe malurile râului Ialomiţa, la coada lacului Dridu, pe care acest râu îl formează chiar înainte de confluenţa sa cu Prahova. În trecut Fierbinţi a aparţinut un timp şi de judeţul Ilfov.
Etnologul Nicolae Constantinescu este fiul Floricăi şi al lui Alexandru Constantinescu, învăţători. După studii universitare de limba şi literatura română la Universitatea din Bucureşti (1958-1963), devine lector, apoi conferenţiar (1990) şi profesor (1995) la Catedra de teoria literaturii şi folclor a facultăţii absolvite, şef al Catedrei de etnologie şi folclor (1996). Face studii de specializare la Portland, în Statele Unite (1976-1977). Obţine titlul de doctor în ştiinţe filologice al Universităţii din Bucureşti cu lucrarea Rima în poezia populară românească. Este membru al Societăţii Internaţionale de Studierea Naraţiunilor Populare (ISFHR), al Societăţii de Antropologie Culturală din România (SAC) şi membru în colegiile de redacţie ale publicaţiilor „Revista de etnografie şi folclor”, „Memoriile Comisiei de folclor” şi „Limbă şi literatură”. Rima în poezia populară românească (1973), o bună introducere în studiul problemei, se remarcă îndeosebi prin analiza funcţiilor rimei. Pe baza unei analize structurale de adâncime, autorul stabileşte frecvenţa rimelor (pe primul loc se situează cele oxitone şi paroxitone) şi subliniază rolul lor de „semn al codului poetic”, de „marcă cu funcţii multiple”. Reţin atenţia, de asemenea, consideraţiile privind relaţiile rimei cu accentul şi prezentarea unor tipuri de rime, ca „rima minus” şi „rima zero”, a căror frecvenţă vădeşte „primatul acordat de estetica folclorică sensului”. În Lectura textului folcloric (1986), autorul face mereu trimitere, prin opoziţie, la textul literar cult, pentru a demonstra că poezia folclorică îşi are un mod propriu de existenţă, un statut diferenţiat, aparţinând unui tip de cultură „puternic semiotizată”, ale cărei note caracteristice (tradiţionalitate, oralitate, variabilitate, anonimat) fac din ea o „formă specifică” de creaţie sincretică, rezultantă a mai multor limbaje. În creaţia folclorică formalizarea atinge toate nivelurile operei. Cartea reuşeşte să fie ceea ce şi-a propus: o lectură „din interior”, prin „asumarea codului legităţilor, particularităţilor faptului literar folcloric izvorâte din modul său propriu de existenţă”. Este – aşa cum a recunoscut critica de specialitate – o „carte incitantă, care invită la reflecţie”, care „face posibilă discutarea şi regândirea textului folcloric ca realitate etnoculturală prin mijlocirea unei viziuni împrospătate a câştigurilor ştiinţelor contemporane, avansând unghiuri de vedere insolite, eliberate de sub rutina unor opinii, poate prea degrabă clasicizate” (Ion Şeuleanu). Dumitru Caracostea, în propunerea de tipologizare a folclorului românesc, acordase mare atenţie raporturilor de rudenie, pe care îşi fundamentase de altfel schiţa tipologică, iar şcoala de cercetare sociologică de la Bucureşti, condusă de Dimitrie Gusti, înscrisese între preocupările ei chestiunea raporturilor de rudenie. Aceste două repere precedă studiul lui Constantinescu, Relaţiile de rudenie în societăţile tradiţionale. Reflexe în folclorul românesc (1987, care aduce o perspectivă nouă în tratarea problemei, aceea a antropologiei structurale. În cea de-a treia parte a studiului, autorul urmăreşte „felul în care poezia populară (în sens generic), ca metatext, «citeşte» sau «reflectă» raporturile de familie ca referent, ca realitate, ca «text»”. Accentul cade pe modelul românesc de înrudire, pe sistemul său complex, de la forme ca năşia, înfrăţirea, legătura cu „moşii”, la acelea de cosangvinitate şi de căsătorie. Constantinescu face o legătură cu modul „în care relaţiile de rudenie au fost reţinute şi transfigurate artistic în principalele categorii ale liricii orale”. Relaţia dintre mamă şi copii, „cea mai veche relaţie de rudenie instituită şi conceptualizată vreodată”, este urmărită în reflexele ei din cântecele de leagăn, în doinele de cătănie, în basme, în Mioriţa. Aici, metoda de studiu este cea funcţională, fiindcă funcţia este „relaţia de interacţiune şi determinare a părţilor componente ale unui sistem dat”. Romanian Folk-Culture. An Introduction (1999) păstrează, în mare, structura unei lucrări a lui Constantinescu apărute la Turku (Finlanda) în 1996, fiind o introducere sintetică în cultura populară românească, cu un public-ţintă clar definit, de vreme ce a fost elaborată şi editată cu ocazia prezenţei României la Smithsonian Folklife Festival de la Washington D.C., în iunie-iulie 1999. Cartea urmăreşte în primul rând informarea exactă, obiectivă a cititorului mediu american cu privire la ansamblul culturii populare româneşti, de la fixarea riguroasă a cadrului istorico-geografic al constituirii acesteia până la prezentarea concisă a principalelor ei componente (ocupaţii, aşezări şi adăposturi, structura socială a satului tradiţional, meşteşuguri şi artă populară, cultură spirituală, inclusiv un capitol despre dimensiunea sa creştină). Este unul dintre puţinele, dar atât de necesarele studii de prezentare ştiinţifică, totodată accesibilă, a totalităţii culturii populare româneşti în marile ei articulaţii. Cu deosebire preocupat de exegeza folclorului, Constantinescu n-a neglijat cercetarea de teren, Sub zare de soare (1973) fiind una dintre cele mai bune cercetări folclorice contemporane, aplicate la specificul unui sat (Oltina). Ea conţine 121 de cântece lirice, balade, jurnale orale, poezia obiceiurilor tradiţionale şi jocuri de copii. Interesantă este aici prezenţa cântecelor tradiţionale de iarnă în forme mult apropiate de cele înregistrate în Dobrogea de Teodor T. Burada în secolul al XIX-lea.
Din opera sa literară menţionăm: Rima în poezia populară românească, Bucureşti, 1973; Lectura textului folcloric, Bucureşti, 1986; Relaţiile de rudenie în societăţile tradiţionale. Reflexe în folclorul românesc, Bucureşti, 1987; Romanian Folk-Culture. An Introduction, Bucureşti,1999; Etnologia şi folclorul relaţiilor de rudenie, Bucureşti, 2000. Mai putem trece ca şi culegere: Sub zare de soare. Folclor poetic din comuna Oltina, Constanţa, 1973 (în colaborare cu Vasile Gusciac).
Profesorul Nicolae Constantinescu a fost şef al Catedrei de Etnologie şi Folclor, membru al Şcolii doctorale de la Facultatea de Litere, profesor emerit (consultant) al Universităţii Bucureşti. Profesorul Constantinescu a avut şi o bogată activitate didactică în străinătate, fiind, printre altele, lector de limba română la Universitatea de Stat din Portland, SUA. A ţinut cursuri speciale de cultură populară românească la Universitatea din Turku, Finlanda. A fost organizator şi participant, cu echipa României, la Smithsonian Folklife Festival, iunie-iulie 1999, la Washington DC. A fost membru al Comisiei Naţionale pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial şi membru al Societăţii Internaţionale de Studiere a Naraţiunilor Populare.
A fost distins cu Premiul Sim. Fl. Marian al Academiei Române pentru lucrarea Relaţiile de rudenie în societăţile tradiţionale, E. A., 1987, cu Premiul Fundaţiei Culturale „Ethnos” pe anul 1999 pentru contribuţia la promovarea culturii populare româneşti în mediile universitare şi academice din ţară şi din străinătate şi cu Premiul Perpessicius al Muzeului Naţional al Literaturii Române pentru ediţii critice în anul 2010 (antologia Basme populare româneşti, 2 vol., în colaborare cu Iordan Datcu şi A. Gh. Olteanu, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2008). A organizat, în anul 2000, la Universitatea din Bucureşti, a 30-a ediţie a Conferinţei Internaţionale dedicate Baladei, sub auspiciile Societăţii Internaţionale de Etnologie şi Folclor. A fost membru al International Society of Folk Narrative Research, al International Association of South-East ern European Anthropology, al Asociaţiei de Ştiinţe Etnologice din România ş.a.
Întrebat despre viitorul folclorului românesc, profesorul a răspuns: „Timpul poate să aibă un efect pozitiv: câte dintre cântecele „noi”, cântate pe scenele Cântării României, în urmă cu 25-30 de ani, se mai aud acum? S-au şters complet din memorie. Sper ca viitorul să mă confirme!” (George V. GRIGORE)
Surse: wikipedia.org; aliantanoastră.ro; libnet.ro; constantinescu.ro; booknation.ro;
Numărul 808
