Aşa cum am fost surprinşi în mod plăcut de existenţa unor artişti şi creatori, a unor mari inventatori români de valoare internaţională ce au trăit şi evoluat înaintea de perioada comunistă, tot astfel aflăm de iniţiativa unor români în anumite domenii de pionierat mondial. Poate nu ştiaţi, dar Elena Ghica (Dora d’Istria), o personalitate aparte din istoria naţională, a fost parte a unui eveniment de răsunet mondial, când la 11 iunie 1855, la vârsta de numai 27 de ani a fost declarată ca prima femeie alpinist din România care a escaladat Alpii Elveţieni, aceasta cucerind vârful Mönch („Călugărul”), unul dintre cele mai cunoscute şi impresionante vârfuri din Alpii Bernezi, parte a masivului muntos Jungfrau-Aletsch, inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO. Mönch se ridică la o altitudine de 4.107 metri şi face parte din „trio-ul” celebru al regiunii, alături de vârfurile Eiger şi Jungfrau. În prezent, accesul către vârful Mönch se poate face cu ajutorul trenurilor de munte sau telecabinelor care deservesc regiunea, turiştii putând explora zona înconjurătoare prin drumeţii montane sau practicând sporturi precum schi ori snowboarding în sezonul potrivit. Până la descrierea episodului legat de călătoria Elenei Ghica în frumoşii Alpi Elveţieni, poate ar fi necesar să cunoaştem câte ceva despre viaţa şi personalitatea uneia dintre cele mai rafinate şi mai elevate femei din trecutul României secolului al XIX-lea. Elena Ghica a fost recunoscută pentru inteligenţa sclipitoare, implicarea în activităţi culturale şi sociale, precum şi pentru rolul avut în promovarea valorilor artistice şi literare, pasiunea ei pentru artă marcând profund societatea vremii.
A fost scriitoare, istoric şi una dintre primele feministe din Europa. Elena Ghica (Dora d’Istria) s-a născut la 22 ianuarie 1828 la Bucureşti, în influenta familie Ghica, o veche familie de boieri din Ţările Române, dar originară din Albania, care a dat mulţi domnitori în Ţara Românească şi în Moldova, politicieni importanţi, oameni de ştiinţă şi de cultură români. Elena, cunoscută şi sub numele de Dora d’Istria, ori sub numele dobândit după căsătorie, prinţesa Helena Kolţova-Masalskaia, a fost cea mai mare din şase copii ai lui Mihail Ghica, Mare Ban al Craiovei, personalitate care a deţinut funcţii importante în guvern, inclusiv cea de ministru de interne, numismat şi arheolog, fondatorul Muzeului Naţional din Bucureşti, şi ai frumoasei Caterinei Ghica, o intelectuală cunoscută pentru traducerile şi publicaţiile sale, nepoata de frate a domnitorilor Grigore al IV-lea Ghica – primul domnitor pământean al Ţării Româneşti după un secol de domnii fanariote – şi Alexandru Dimitrie Ghica. Caterina Ghica a fost, de altfel, prima femeie traducătoare şi editoare din România. Elena Ghica a crescut astfel într-un mediu propice care i-a favorizat dezvoltarea intelectuală încă de mică, aflându-se nu doar în mijlocul unei familii erudite, pasionate de artă, cultură, cu etici de viaţă, dar trăind într-o casă ca un muzeu, plină de cărţi valoroase, antichităţi, picturi şi sculpturi. Educaţia Elenei a început de la o vârstă fragedă, la vârsta de cinci ani descifrând cu uşurinţă secretele unor limbi străine precum greaca, latina, franceza, italiana, engleza şi germana. La doar 14 ani, Elena a tradus Iliada lui Homer, din greacă în germană. Dar talentele tinerei Gjica s-au extins dincolo de literature. La vârsta de 20 de ani a compus muzică pe versurile lui Heliade Rădulescu, pe lânga asta excelând şi în sporturi precum înotul, echitaţia şi scrima. Elena Ghica şi-a primit educaţia intelectuală iniţială de la Gregorios Papadopoulos, profesor la Şcoala de Arte Frumoase din Atena, şi de la J.A. Vaillant, profesor, activist politic, istoric, lingvist şi traducător francez şi român, care s-a remarcat prin susţinerea Revoluţiei valahe de la 1848. În 1842, familia Elenei a părăsit de bună voie România, din cauza tulburărilor politice, în timpul celor şapte ani de exil la Viena, Berlin, Dresda şi Veneţia, tânăra continuându-şi studiile şi întâlnind personalităţi notabile precum Alexander von Humboldt, german polimat, geograf, naturalist, explorator şi susţinător al filosofiei şi ştiinţei romantic, omul care i-a devenit mentor. Experienţa exilului nu doar că a expus-o pe Elena Ghica la noi idei şi oportunităţi educaţionale, dar i-a testat şi rezistenţa şi adaptabilitatea, provocările cu care s-a confruntat în această perioadă contribuind şi mai mult la creşterea şi maturizarea ei intelectuală. „Figura sa de un oval perfect, cu o mare puritate a liniilor în toate detaliile lor, era de o paloare strălucitoare, subliniată de tonuri roze, şi animată de ochi negri magnifici, ale căror priviri penetrante şi vii respirau bunătatea şi bunăvoinţa; părul şaten încorona fruntea sa largă şi bine dezvoltată sub care străluceau toate luminile geniului.” (Armand Pommier – scriitorul şi biograful ei).
În 1848, la vârsta de 20 de ani, revenită în ţară împreună cu familia, Elena Ghica îl cunoaşte în timpul unui bal organizat la Iaşi pe prinţul rus Aleksandr Kolţov-Masalski şi în 1849, împotriva dorinţei părinţilor ei, se căsătoreşte cu acesta, la scurt timp mutându-se la Sankt-Petersburg, unde avea să-şi continue studiile şi unde a obţinut recunoaşterea talentului său de pictoriţă prin câştigarea unui premiu la concursul de pictură al Muzeului Ermitaj. Naţionalistă şi revoluţionară din fire, ideile liberale ale Elenei nu au fost bine primite de societatea rusă. În plus, după ce a protestat vehement în special în urma invaziei Principatelor Române de către Rusia în octombrie 1853, poziţionându-se deschis împotriva ocupaţiei ruse, Elena Ghica s-a aflat la un pas de a fi exilată în Siberia. Chiar dacă primise avertismente de cenzurare a opiniilor sale, Ghica a refuzat orice fel de supunere, atitudinea ei îndrăzneaţă ducând în cele din urmă la aplicarea unei pedepse corporale de către poliţia din Sankt Petersburg în 1855, la 26 aprilie 1855 fiind expulzată din ţară. După plecarea din Rusia, Elena s-a stabilit temporar în Elveţia. Condusă de o determinare de nezdruncinat, în ciuda faptului că apropiaţii au încercat să o descurajeze şi să o îndepărteze de la ideea care-i încolţise în minte, considerând obiectivul ei a fi unul de neatins, Elena Ghica şi-a propus să cucerească Vârful Mönch, planificându-şi expediţia în mod organizat. A recrutat ghizi calificaţi şi s-a pregătit meticulos pentru ascensiune, fără a lua în seamă atenţionările privind pericolele implicate. Astfel, însoţită de ghizi precum Pierre Bohren, Jean Almer, John Juan de Meyringen şi Ulrich Lauener de Lauterbrunnen, Elena Ghica a pornit în ascensiunea sa istorică pe Vârful Mönch, echipată corespunzător şi accesorizată potrivit pentru condiţiile alpine, înfruntând fără teamă provocările impuse de terenul accidentat. După o expediţie de trei zile, la 11 iunie 1855, Elena Ghica a devenit prima femeie care a escaladat vârful Mönch din Alpii elveţieni. Odată ajunsă în vârf, temerara româncă a arborat steagul Munteniei, cu numele ţării brodat cu litere de aur. Ulterior, la 1 iunie 1860, Ghica a realizat o altă performanţă remarcabilă, devenind doar a treia femeie care a escaladat Mont Blanc.
În aprilie 1867, Elena Ghica a devenit prima femeie decorată de Camera Deputaţilor din Atena şi numită cetăţean de onoare al Atenei, în anii care au urmat a călătorit şi trăit în Italia, Grecia (a ajuns inclusiv pe Muntele Athos), Elveţia, în perioada 1875-1876 a revenit în România cu ocazia conferirii Ordinului Bene Merenti clasa I, de către Regele Carol I, pentru „merite literare remarcabile”, fiind prima femeie căreia i se acordă o astfel de distincţie, s-a remarcat apoi ca avocată a femeilor susţinând drepturile lor şi naţionalităţile oprimate, în anii care au urmat locuind din nou în Italia, la Livorno, în aceeaşi perioadă stabilind prietenii preţioase cu personalităţi precum Frederic Wilhelm al IV-lea al Prusiei, Dom Pedro al II-lea D’Alcantara, împăratul Braziliei, Edgar Quinet, dar şi cu patrioţi albanezi cunoscuţi precum Demetrio Camarda, preot al bisericii greco-unite din Livorno, Zef Serembe – poet liric albanez sau Leonardo de Martino.
Elena Ghica a fost una dintre membrele de onoare a mai multor Academii, instituţii şi societăţi savante din România, Grecia, Italia, Turcia, Franţa, Austria şi Argentina, a fost membru onorific al Societăţii Arheologice din Atena, membru onorific al Société Géographique de France, membru corespondent al Ateneo Veneto di Scienze, Lettere ed Arti din Veneţia, membru onorific al Academiei de Fizică-matematică şi statistică din Italia, membru onorific al Syllogos Ellinikos din Constantinopol, Preşedinte onorific al „Elicon” – Societate literară din Smirna (Asia), membru emerit al Accademia Raffaello – Urbino, vicepreşedinte onorific al Asociaţiei femeilor din Grecia pentru instruirea femeilor etc. „Această femeie, de o rară orientare literară, cu un mare talent scriitoricesc, cu o curiozitate mereu trează şi cu un devotament neobosit pentru cauzele cele mai nobile, naţionale şi sociale, care a fost Hélène Ghica” (Nicolae Iorga în „Lettres de Dora d’Istria” – 1932). De-a lungul vieţii a scris pe larg despre diverse subiecte, inclusiv folclor, a abordat problemele femeilor din Orient („Les femmes en Orient”), s-a concentrat pe istorie (Excursions en Roumélie et en Morée), critică de artă (Il golfo di La Spezia), literature, geografie (Vila d’Istria), religie (La religione della Romania), sociologie (La società romana), filosofie (La filosofia romana), politică (La politica romana), economie (La economia romana), etnografie (La popolazione romana), arheologie (Le scavi di Roma antica e moderna) şi lingvistică (Grammatica della lingua rumana moderna e comparata con le altre lingue slave meridionali). Lucrările sale au fost publicate în mai multe limbi, de la franceză, italiană şi greacă, la rusă, germană şi engleză.
Elena Ghica s-a stins din viaţă la 17 noiembrie 1888 la Florenţa, din cauza unei hernii netratate. Conform dorinţei sale, trupul i-a fost incinerat, iar cenuşa i-a fost înmormântată la cimitirul Trespiano din Florenţa. În testamentul său, Elena Ghica a făcut prevederi specifice în ceea ce priveşte distribuirea averii sale, lăsând o parte din ea Primăriei Municipiului Bucureşti cu scopul de a fi folosită pentru administrarea Spitalului Pantelimon, fondat de familia sa, restul averii fiind lăsat moştenire galeriei de artă şi bibliotecii din Florenţa. În plus, Villa d’Istria, pe care o deţinea în Italia, a fost încredinţată municipalităţii din Florenţa, cu instrucţiuni de a o vinde în beneficiul Societăţii de educaţie şi patronaj pentru surdo-muţi din Florenţa. Urcând pe vârfuri înalte de munte, prinţesa Elena Ghica (Dora d’Istria) a fost prima femeie alpinist din lume, dar a fost şi una dintre cele mai erudite figuri ale secolului al XIX-lea, urcând pe culmile literaturii şi cercetării ştiinţifice valoroase şi necesare. (George V. GRIGORE)
Surse: descopera.ro; incredibila.ro; desprelume.ro; comentator.ro; rador.ro; wikipedia.org; historia.ro,; radioromaniacultural.ro
Numărul 808
