Natura ne desfată şi ne surprinde cu o mulţime de minunăţii explicabile, după caz, prin evoluţie, adaptare sau prin cine ştie ce capriciu al Creatorului, oricine sau orice ar fi fost acesta. În general, toate vietăţile au accesorii fioroase: gheare, cozi cu ţepi, colţi cu venin, dinţi ascuţiţi, mustăţi ameninţătoare, antene cu capacităţi extrasenzoriale. Toate cu un singur scop: să se apere unele de altele. De asta are şi melcul cochilie. Cochilia este o capodoperă a arhitecturii defensive. Compactă, rezistentă, uşor de transportat şi, mai ales, scutită de impozitul pe proprietate, ea îi oferă posesorului un adăpost în care se poate retrage ori de câte ori mediul exterior devine neprielnic. Plouă, e ger, bate vântul, o barză are poftă de ceva prospăt şi fraged: eroul nostru are buncăr personal, o fundătură cu aspect de living sau lobby de hotel. Din acest motiv, a devenit un model pentru puternicii zilei asaltaţi de semenii revoltaţi şi contrariaţi. Poţi să le cânţi „melc, melc codobelc” cât vrei, n-o să-şi scoată ochii telescopici din căsuţa spiralată, mobilată cu fotolii moi, grafice colorate şi oglinzi în care se văd permanent mai competenţi decât sunt. Înăuntru este cald, prosperitate şi linişte. Acolo nu ajung veştile despre facturi, spitale sau şcoli ca vai de lume, despre industrii întregi care se prăbuşesc, despre preţuri, despre investitorii care fug de rup pământul. Toate aceste mici inconveniente ale existenţei de zi cu zi sunt probleme ale lumii exterioare, o lume grosolană, zgomotoasă şi, mai ales, lipsită de recunoştinţă. În cochilie, economia duduie, reformele se desfăşoară cu o viteză ameţitoare, iar nivelul de trai creşte spectaculos, mai ales în rapoarte şi în discursuri. Bugetul este echilibrat printr-o operaţiune simplă: se mută cifrele dintr-o coloană în alta, până când deficitul capătă o expresie mai puţin ofensatoare. Sărăcia este combătută prin redefinirea ei statistică, inflaţia este privită ca un fenomen meteorologic, iar scumpirile sunt explicate prin conjuncturi internaţionale, cicluri cosmice şi, dacă situaţia o cere, prin moştenirea lăsată de cei care au stat în cochilie înaintea lor.
Adevărata surpriză apare atunci când descoperim că aceste creaturi, aparent revoltător de placide, posedă o dantură impresionantă. Melcul adevărat are o radulă, un fel de panglică prevăzută cu numeroşi dinţi minusculi, cu ajutorul cărora răzuieşte hrana. Nu are, aşadar, o mie de dinţi în sensul în care ne imaginăm noi o dantură de crocodil, însă imaginea este suficient de sugestivă pentru a ne ajuta să înţelegem comportamentul melcului politic. Această specie de melc nu mai ronţăie frunze. Preferă să le taie la câini. Scrâşneşte din toţi cei o mie de dinţi ori de câte ori cineva îi contestă autoritatea, îi pune la îndoială competenţa sau – ceva de neconceput! – îi cere să dea socoteală pentru ceea ce a făcut. Pe deasupra, e certăreţ, agresiv, ranchiunos şi are un exacerbat simţ al proprietăţii: „Stai departe de frunza mea!”. Filozofia lui e simplă: duşmanul este cel care îi dă de gol greşelile. Spre deosebire de fârtatul din natură, se străduieşte să nu lase dâre în urma sa. E mai sănătos aşa. Şi nu mai iese din cochilie doar pe ploaie – îşi arată coarnele şi pe arşiţă, dacă e rost de ceva câştiguri, măcar de popularitate. Sau de ronţăit ceva mai acătării. Adoră, pe lângă umezeala lipicioasă a cochiliei, şi băile de mulţime, cu condiţia ca mulţimile să fie mute. Şi atunci apare întrebarea firească: ce ne facem cu atâţia melci? Poate că ar trebui să începem prin a le face cochiliile ceva mai transparente. Să vedem ce se petrece înăuntru, cine mănâncă, cine doarme şi cine semnează. Să le limităm posibilitatea de a se ascunde după proceduri şi explicaţii interminabile. Iar când scot timid câte un ochi telescopic, să nu ne mai grăbim să-i aplaudăm doar pentru că au binevoit să privească în direcţia noastră. Să le cântăm mai des ca să-i putem privi, şi noi, în ochi. Poate aşa vor înţelege că o cochilie nu e un mandat pe viaţă sau un privilegiu, şi că melcul din interiorul ei poate fi oricând schimbat. Ar trebui să înţelegem că melcul nu este inofensiv doar fiindcă se mişcă încet. Iar dacă nici aşa nu se poate, poate că a venit vremea să ne întrebăm dacă nu cumva am cultivat prea multă vreme grădina în folosul melcilor şi prea puţin în folosul nostru, distrugându-ne astfel rădăcinile. (Dragoş CIOCĂZAN)
