De câte feluri sunt horele? De patru anotimpuri!

Poate vă miră întrebarea mea, dar timpul a făcut ca să distileze diferitele tipuri de dansuri create poate în momente de transă, când dansatorii simt legătura cu divinul. „Cea mai veche descriere a unei hore (făcută de vestitul Dedal, în cinstea Ariadnei, la Cnossos) poate fi găsită în „Iliada” lui Homer. „Tineri acolo şi fete bogate în boi o mulţime / Joacă-mpreună în cerc şi cu mâinile prinse deolaltă. / Fetele toate au gingaşe rochii de in şi flăcăii / Bine ţesute veşminte ce scânteie blând ca uleiul / Ele au conciuri pe cap, frumoasă podoabă de aur, / Dânşii au săbii de aur la chingă de-argint atârnate / Joacă ei toţi. Şi aici-ndemânatici şi iute s-avântă / Hora-nvâr- tind ca o roată de-o-ncearcă cu mâna-I / Meşter olarul, aici în şiraguri se saltă-mpotrivă. / Lumea-ndesită înconjură hora cea plină de farmec / Şi se desfată privind. De zei luminat cântăreţul / Zice din liră-ntre ei. Şi-n vreme ce cântecul sună, / Se-nvârtesc doi ghiduşi, se dau tumba în mijlocul gloatei”.

Herodot şi Pindar, ca şi Strabon, mai târziu, precizau că horele acestea făceau parte din ceremoniile totemice ale hyperboreilor, ca şi „Imnul Titanilor” (Strabon), deci aparţineau patrimoniului iniţiatic al populaţiilor de la nordul Dunării, care „au instrumente din munţi”: scripca, naiul şi cobza. Iniţial, existau patru tipuri de hore, câte unul pentru fiecare anotimp, două solstiţiale, de iarnă – jucate în şir sinusoidal, închinate Lunii, şi de vară – jucate în cerc, închinate Soarelui, şi două echinocţiale, de primăvară – „Brâiele”, jucate în înşiruire lunară (sinusoida prezintă fazele Lunii), închinate Fertilităţii şi, implicit, Lunii şi Soarelui, şi de toamnă – „Bătutele”, închinate Rodirii şi, desigur, Soarelui şi Lunii.

Pentru că sunt „vrăjitoare” prin dezlănţuirea lor, despre hore, în 1714, domnul de Guys, publica la Londra, o carte în care susţinea că toate horele păstrate prin Balcani sunt de origine valahă, şi exemplifica cu „Matraki sau Hora Valahilor”, deşi, prin anul 1700, „valahii” reprezentau memoria subconştientă a „pelasgilor”, horele boreazilor pătrunzând în Balcani prin generaţiile târzii, pelasgii sau „capetele negre”, care au migrat şi spre Asia, dar şi spre Africa (felahii lui Osiris), înfiinţând, mai întâi, Cartagina şi, apoi, Egiptul. Dimitrie Cantemir, care cunoştea bine şi spaţiul cultural european, dar şi cel balcanic, avea să scrie că „jocurile sunt la moldoveni cu totul altfel decât la celelalte neamuri. Ei nu joacă doi sau patru inşi laolaltă, ca la franţuji şi leşi, ci mai mulţi roată sau într-un şir lung. Altminteri ei nu joacă prea lesne decât la nunţi. Când se prind unul de altul de mână şi joacă roată, mergând de la dreapta spre stânga cu aceiaşi paşi potriviţi, atunci zic că joacă hora”. Peste un secol, aceleaşi tipuri de horă erau descrise de Jean Henri Abdolonyme Ubicini: „Dansatorii, bărbaţi şi femei, se prind de mâini şi formează un cerc, în mijlocul căruia se află muzicanţii (lăutari); apoi se rotesc, legănându-şi braţele şi îndoind un picior, în timp ce, cu celălalt, fac un pas, fie în faţă, fie înapoi, se apropie, rând pe rând, şi se îndepărtează de centru, pentru a strânge sau lărgi cercul. În timpul acestor evoluţii, a căror încetineală şi uniformitate dau horei un caracter de indolenţă şi de fatalitate, în completă armonie cu specificul melancolic al poporului român, unul dintre lăutari cântă, acompaniind dansul. Aceste cântece poartă de asemenea numele de hore… Există, de asemenea, jocul numit brâu, tot atât de viu şi rapid, pe cât este hora de lentă, monotonă. Dansatorii se ţin toţi, cu mâna stângă, de brâu, iar mâna dreaptă se sprijină pe umărul vecinului lor; ei încep, mai întâi, încet şi, puţin câte puţin, cresc măsura la o iuţime de neînchipuit”. Mai aproape de noi, în prefaţa „Caietelor” lui Karol Mikuli, publicate la Viena, între anii 1840-1852, Henrich Erlich scria despre horirile românilor moldoveni: „Dansul cel mai obişnuit în oraşe este Hora. La ţară se joacă Hora, jocul de brâu, căluşarii etc. Hora se joacă astfel: dănţuitorii, atât oameni, cât şi femei, al căror număr nu este mărginit, se apucă de mână şi formează un cerc, unde fiecare poate intra şi ieşi, după plac. Se joacă în rând, îndoind un picior, în vreme ce celălalt face un pas înainte sau îndărăt; tot deodată, braţele se clatină încet; dănţuitorii se apropie sau întind cercul, tot cu acele mişcări, ceea ce dă Horei un oarecare aer de indolenţă şi de o lene, care nu se întrerupe decât de către vreun vesel dănţuitor, ce-şi manifestă veselia bătând cu piciorul în pământ. Această legănare graţioasă se cuvine, mai cu seamă, de a se exprima în muzică; de aceea, trebuie să se apese mai mult baterea dintâi a fiecărei măsuri, iar a doua, foarte puţin. Cu cât mişcările Horei sunt line, egale şi liniştite, întru atât cele ale jocului de brâu sunt vioaie şi zgomotoase; dănţuitorii se ţin, cu mâna stângă, de încingătoare, rezemându-se, cu mâna dreaptă, de umerii vecinului, şi executând acest dans cu cea mai mare iuţeală.”.

Jocurile de doi şi de patru au pătruns, în Ardeal şi în Bucovina, după ocuparea acestor provincii de către austrieci, ca urmare a recrutărilor voluntare, numite „Bărbunc” („Werbung”), recrutări descrise de scriitorul Ion Grămadă: „În mijlocul pieţii, se afla masa ofiţerului „Bărbuncului”, cu o condică lângă dânsul şi cu o lădiţă plină de bani; mai jos, se afla o ladă mare, plină cu chipie ostăşeşti. Primprejur juca o roată din cei mai frumoşi şi mai voinici soldaţi minunate jocuri de prin ţări străine şi lăudau viaţa de tabără; nu lipseau nici vivandiere frumoase, care închinau cu plosca plină de vin la toţi voluntarii recrutaţi şi se sărutau cu dânşii. (,,,) Jucai un joc, două, apoi doi căprari cât bradul te duceau de subsuori, cu vorbe dulci, la o vivandieră, care te cinstea din ploscă şi-ţi dădea buzele ei subţiri şi roşii. Ofiţerul îţi punea, pe dinapoi, şapca-n cap şi erai, de acum, vrând-nevrând, cătană la împăratul (…)

Dacă ne întoarcem în timp, vom vedea că există şi vestigii arheologice ilustrând hora. E de ajuns să ne gândim la celebrele statuete cucuteniene, cu o vechime de aproximativ 6-7.000 de ani, „Hora de la Frumuşica”, „Hora de la Bereşti” sau, mai puţin cunoscuta „Hora de la Drăguşeni-Ostrov”. Pe monumentele funerare din spaţiul tracic, actual locuit de aromâni, putem vedea imagini reprezentând hora. Astfel, în 1942, preotul Constantin Matasă – reprezentant de seamă al arheologiei româneşti şi fondator al Muzeului de Istorie din Piatra Neamţ – a descoperit în Bodeştii de Jos, Frumuşica, judeţul Neamţ, una dintre capodoperele culturii „Cucuteni”, binecunoscuta „Horă de la Frumuşica”, operă de artă bidimensională reprezentând un suport antropomorf compus din şase statuete feminine văzute din spate, înlănţuite, parcă, într-o horă.

Meşterul popular de acum şase milenii nu a modelat conturul capului, mâinilor şi picioarelor, dar decupările ovale practicate în vas pe două registre, imprimă pe ansamblu euritmie, datorită frapantei impresii de rotire într-o stare de exaltare rituală. Descoperirea de la Bodeşti-Frumuşica dovedeşte faptul că hora, ca dans, a apărut pe meleagurile locuite de strămoşii noştri în urmă cu mai mult de şase milenii. Izvoarele arheologice afirmă că în societăţile matriarhale se practica, pe lângă cultul zeiţei-mamă şi cultul solar, iar hora, ca reprezentare circulară vie, ar putea fi elementul de legătură dintre ele, ca expresie a unui ritual solar de fertilitate.

Cercetătorii consideră că dansul în sine este o formă de existenţă a societăţilor primitive, poate chiar expresia prelingvistică a sufletului arhaic care, prin mişcările ritmice ale corpului, îşi exteriorizează trăiri şi impulsuri esenţiale. Manifestările acestea au constituit nucleul arhetipal care a generat valori spirituale aparţinând unei mentalităţi arhaice ce a constituit cadrul germinativ al spiritualităţii româneşti, ale cărei origini trebuiesc căutate în miturile şi formele religioase populare care s-au născut pe aceste meleaguri. Circularitatea horei ne aminteşte de faptul că cercul, ca formulă cosmică, este un univers închis, că şi în arte există forme circulare sau că masa vibraţiilor sunetului are aceeaşi formă. Din acest punct de vedere, hora ar simboliza, aşa cum este prefigurată de „Hora de la Frumuşica”, o unire a formelor.

În societatea arhaică a tracilor, semnificaţia iniţială a dansurilor circulare este legată de ritualul de celebrare a reînvierii unui zeu, după moartea sa, iar aceasta ne aminteşte de Zalmoxis şi Orfeu, ambii fiind traci şi aflându-se la baza mitului morţii şi învierii. În secolul al V-lea î. Hr., Xenophon, în lucrarea „Anabasis” (VI, 1, 5), vorbeşte despre un dans pantomimic numit „Carpaia” practicat în cerc de dansatori înarmaţi, unul din ei mimând moartea apoi învierea. Athenaios, citându-l pe istoricul şi oratorul grec Theopompus din Chios (sec. IV î. Hr.), atribuie tracilor dansul ostăşesc numit „kolavrismos”. Cercetătorii nu confirmă că acest etimon stă la baza celorlalte cuvinte derivate din alte limbi. Termenul cel mai înrudit cu „kolavrismos” este „ kolo”, păstrat de popoarele slave (polonezi, iugoslavi, ucraineni); la bulgari este „horo”, iar la greci „choros”, însemnând „grup”, din care derivă „choreia”, cu sensul de mişcare. Iată, deci, că dansurile de tipul horei au o largă arie de răspândire, din Balcani până la Marea Baltică, iar spre Răsărit până dincolo de Nistru. În spiritualitatea românească, hora este dansul reprezentativ prin excelenţă şi întruchipează expresia spontaneităţii creatoare a culturii noastre. Ea este o adevărată realitate culturală sau, cum o numeşte Romulus Vulcănescu, un „fenomen horal”. Această „realitate horală” răspunde şi unei realităţi metafizice şi este, ca şi „doina”, o expresie a sufletului românesc. Sub aspect psihosomatic, hora face parte integrantă din firea românului, care, în faţa spectacolului pe care i-l oferă, simte o adevărată chemare biologică, o exaltare a spiritului. În popor, interdicţia de a participa la horă sau lipsa acestui joc, era văzută ca un blestem: „De n-ar fi horele-n lume/ Ai vedea fete nebune/ Şi neveste duse-n lume”. Hora poate fi văzută şi ca o formă de asanare morală, întrucât, cei care încălcau normele morale ale colectivităţii nu aveau acces la horă. Din întreg repertoriul popular, hora este cea care a pătruns şi în biserică, cu toate că a existat interdicţia de a practica „hore şi jocuri diavoleşti”, iar horitorii şi lăutarii erau consideraţi „chipuri ale diavolului”.

Imaginea horei este prezentă atât în frescele româneşti cât şi în cele balcanice. Acest fapt atestă „[…]o conştientă reutilizare a fenomenului […] în favoarea gestului de adoraţie”. În folclorul literar, hora este subiectul a numeroase proverbe, zicători, ghicitori sau strigături. Ca gen coregrafic-muzical, hora este reprezentată printr-o multitudine de dansuri, unele desemnând mişcarea, altele direcţia evoluţiei coregrafiei sau stilul şi originea. Ea are o mare vitalitate. În formele ei variate de manifestare putem intui simbolismul primar, ezoteric, al horei valahe. Semnificaţiile ei arhaice se evidenţiază în acea adevărată contopire harică a jucătorilor cu divinitatea tutelară prezentă, parcă, în centrul cercului. Bătăile ritmice cu piciorul în pământ pot simboliza contactul teluric cu suportul material oferit de zeiţa-mamă, iar strigăturile şi chiuiturile amintesc de acele incantaţii magice către zei. În mentalitatea arhaică, această stare similară celei de magie euritmică, echivala cu o contopire totală a membrilor colectivităţii cu divinitatea ancestrală din centrul horei, Zalmoxis, zeu al morţii şi al învierii, un tulburător punct de intersecţie cu creştinismul. Elemente relictuale ale horei ezoterice s-au transmis până astăzi prin dansul căluşului. În afară de caracterul ezoteric, hora are şi o formă de manifestare lumească, laică, mediu propice de manifestare a creativităţii ţăranului român. Dar şi în acest caz, participarea la horă implica o anumită ţinută trupească şi sufletească, mai ales cu prilejul marilor sărbători religioase, Crăciun sau Paşte. Ieşirea la horă presupunea, de asemenea, şi o curăţenie trupească, motiv pentru care horitorii ieşeau la joc în haine curate sau noi, iar curăţenia sufletească era confirmată prin euharistie.

Cam asta ar fi, pe scurt, povestea horelor strămoşeşti, care sunt, în fond, rădăcini spirituale ale tuturor neamurilor europene, în ciuda faptului că doar noi, românii, datorită unui conservatorism admirabil, le-am mai păstrat. Cei care au putere de decizie le-ar putea reconstitui, în cadrele ceremoniale îndătinate, drept produse culturale de mare interes turistic.

…La nunţi, când dansatorii se pornesc, hora este primul dans care începe. Socializând apoi, din horă se desprind flăcăi – căluşari, şi perechi „titireze” ce punctează spaţiul de joc.  (George V. GRIGORE)

Surse: wordpress.com; dragusanul.ro; biography.name; utopiabalcanica.net; adevarul.ro