Critica prostiei pure

Immanuel Kant a avut nefericita idee de a ne atrage atenţia că lumea nu este obligată să existe doar pentru că noi o percepem. Lucrurile nu capătă existenţă fiindcă retina noastră le înregistrează, urechea le aude sau degetul le pipăie. Realitatea nu are nevoie de aprobarea noastră pentru a fi… reală. Pare o observaţie banală. De fapt, este una dintre cele mai devastatoare lovituri administrate vreodată orgoliului omenesc. Pentru că omul modern a reuşit să transforme această lecţie într-un principiu exact invers: dacă eu nu percep ceva, acel ceva nu există; dacă eu nu cred în el, este fals; dacă eu nu înţeleg, este absurd; dacă mă contrazice, este duşman. Astfel, totul devine o anexă a unui ego saturat de infatuare, orgoliu, prejudecăţi. Pe scurt, de prostie. Prostul contemporan nu mai seamănă cu cel de odinioară. El are convingeri, certitudini, vocabular elaborat, conturi pe reţele sociale, şi uneori, funcţii de conducere. Nu mai este clasicul lipsit de inteligenţă – e activ, militant, mesianic. Nu acceptă să fie corectat sau contrazis. Ştie totul înainte de a afla, nu ascultă, nu verifică, nu compară şi este caracterizat de o încăpăţânare atroce: fără el, lumea nu ar putea exista, nimic nu i-ar supravieţui. Pe stradă, fenomenul este vizibil. În trafic, fiecare conducător auto este convins că restul populaţiei a primit permisul din greşeală. Pe reţelele sociale, fiecare cetăţean devine specialist instantaneu în economie, medicină, educaţie, drept, războaie, climă, istorie şi, eventual, în meandrele evoluţiei Universului. În spaţiul public, opinia personală este adesea confundată cu competenţa, iar certitudinea cu inteligenţa. În politică, lucrurile capătă o frumuseţe aproape suprarealistă. Politicianul mediocru are o caracteristică admirabilă: nu se îndoieşte niciodată de sine. Cu cât ştie mai puţin, cu atât este mai categoric. Cu cât problema este mai complicată, cu atât soluţia lui este mai ineptă. Cu cât realitatea îl contrazice mai violent, cu atât explică mai ferm că ea, realitatea, este de vină. Pentru că societatea nu poate progresa prin acumularea unor egouri care se înghesuie pe aceeaşi treaptă şi nu vor să sară pe următoarea. Pe cea de sus. Progresul presupune colaborare, iar colaborarea presupune recunoaşterea limitelor propriei persoane. Nimeni nu construieşte singur o civilizaţie. Nici măcar geniile. Doar prostul care se consideră geniu permanent nu mai are nevoie de ceilalţi. El are nevoie doar de spectatori. Şi, dacă spectatorii nu-l aplaudă, îi devin duşmani.

Oamenii din această categorie au nevoia aproape religioasă de a fi unici.

Nu diferiţi, ci atotştiutori şi atotţiitori, indispensabili în sensul de revelaţie. Îşi construiesc în jurul propriei persoane un mic sistem solar în care toate celelalte inteligenţe sunt nişte planete secundare, bune cel mult pentru a reflecta lumina Soarelui personal. Colaborarea devine, în aceste condiţii, o umilinţă. A recunoaşte că altul ştie ceva ce ei nu ştiu pare o cedare de teritoriu. A cere sfatul cuiva seamănă cu o capitulare. A spune „nu ştiu” a devenit aproape un delict moral. În schimb, „eu ştiu mai bine” este rostit cu siguranţa unui decret divin, chiar şi atunci când emiţătorul acestei certitudini habar n-are despre ce vorbeşte. Este nevoia patologică de confirmare a calităţii de zeu. „Lumea există pentru că eu îi dau voie să existe.” Astfel se cască, în cel mai kantian mod posibil, prăpastia între realitate şi delir, iar falsului zeu începe să-i placă să trăiască pe marginea ei şi să ne tragă pe toţi după el. Faptele devin accesorii. Dovezile – o crimă. Nu mai este nevoie ca adversarul să fi făcut ceva. Este suficient să gândească altfel. De la indignare la insultă şi apoi la apelarea justiţiei, nu mai e decât un pas mic pentru omenire, dar mare pentru ignorantul care îl face. Fiindcă, în haine cu ţesătură academică, prostul poartă numele de „ignorant”. E mai elegant aşa, dar la fel de periculos. El aprinde lumina în vreo încăpere, însă nu o percepe decât ca pe fulgerul din mâinile lui. Incapacitatea de a colabora, de a negocia, de a recunoaşte o idee bună venită din partea altuia ne-a înghesuit pe toţi într-o sticlă cu dopul blocat. Adevărata problemă a epocii noastre nu este lipsa informaţiei. Dimpotrivă. Avem prea multă informaţie şi prea puţini oameni care să o înţeleagă. Ignoranţa de astăzi nu mai este întunericul de dinaintea luminii. Iar dacă într-o zi vom ajunge să confundăm căderea cu zborul, şi golul cu libertatea, nu va mai fi nevoie de nicio catastrofă climatică, economică sau socială. Vom fi reuşit singuri să ne prăbuşim în abis. (Dragoş CIOCĂZAN)