Confesiune

În rezerva cu două paturi mirosea a dezinfectant, a ceai de muşeţel uitat pe noptieră şi a sfârşit. Nu era o scenă spectaculoasă de film. Mai degrabă una domestică, lentă, aproape religioasă, ca un oaspete neaşteptat care intră pe uşă şi se aşază, sfios, în tăcere, pe marginea patului. Femeia era internată pentru câteva investigaţii banale. Cealaltă – femeia din patul de lângă geam – nu mai avea nevoie de investigaţii. Avea mâinile subţiri şi privirea ciudat de luminoasă a oamenilor care nu mai privesc decât înapoi. Doctorii îi vorbeau cu o tandreţe instituţională, evitând termenii tehnici sau verdictele. Timp de trei zile, cele două n-au schimbat decât banalităţi: „E frig. Vine ploaia. Ceaiul de la automat nu are un gust prea bun. Ce tare bâzâie aparatele astea.” A patra noapte a venit, ca din senin, întrebarea: „Dumneata crezi în păcat?” Astfel de lucruri sunt întotdeauna rostite pe întuneric. Nu ai cum să le spui pe lumină. Femeia internată pentru investigaţii banale nu s-a grăbit să răspundă. În primul rând, pentru că nu se aşteptase la asta. Până la urmă, a fost nevoită să-şi spună părerea: „Da, sunt sigură că toţi credem, indiferent dacă îl comitem sau nu.” „Perfect”, i-a răspuns cealaltă, „atunci, te rog să mă asculţi, trebuie, nu durează mult.” A rugat-o să vină mai aproape, şi-a aranjat cu grijă perfuzia, de parcă urma să povestească ceva foarte practic. Reţeta unei ciorbe. O adresă. Cum se scot petele de cafea. „Acum treizeci de ani mi-am omorât bărbatul.” Vocea nu era deloc rece. Vorbise cu un calm celest, nu ca un criminal. Scosese acele cuvinte ca un om obosit să ţină în el o durere copleşitoare. Bărbatul lucra la serviciul de dezinsecţie al unei primării. Acolo avea acces la toate otrăvurile imaginabile. Bea enorm. O bătea până când vecinii dădeau radioul mai tare ca să nu audă. Îşi umilea copiii cu cruzimea unui satrap. Într-o noapte încercase să intre în camera fetei lor. „Avea treisprezece ani”, a şoptit femeia, „treisprezece. Un copil nevionovat. Atunci m-am hotărât. I-am pus otrava în băutură. Puţin câte puţin, cât să pară un accident. Colegii îl vedeau tot timpul umblând beat, şi-ar fi imaginat că s-a otrăvit accidental.” Nimeni n-a cercetat prea mult. Un beţiv care lucra zilnic cu substanţe toxice, mort în propria bucătărie: era mai degrabă statistică, decât crimă. „Şi copiii, ce s-a ales de ei?” „I-am crescut singură, sunt bine cu toţii. Fata e profesoară. Băiatul cel mare e inginer, iar cel mic e mecanic în Italia. Niciunul dintre ei nu pune strop de băutură în gură.”

O vreme, au tăcut amândouă. Apoi, s-a auzit ca o sentinţă: „Dar tot l-am ucis.” Aparatul de oxigen pufăia ritmic ca o locomotivă obosită. „Toată viaţa am crezut că am făcut ceea ce era necesar. Înţelegi? Nu bine. Necesar. Acum însă…, parcă aud un glas care mă întreabă cine mi-a dat dreptul să iau o viaţă. Avea lacrimi în ochi, dar nu plângea. Era măcinată de o durere uscată.

„Până acum, n-am spus nimănui. Nu pot să plec cu povara asta.” Cealaltă femeie începu să simtă compasiune, ruşine, dar şi teamă. Frica de povara pe care cea din patul de alături o aruncase pe umerii ei. Când cineva îţi mărturiseşte că a comis o crimă, fie şi una de demult, una ale cărei motive aproape că le-ai înţeles, nu primeşti doar informaţia. Primeşti o parte din întunericul acela. Devii depozitarul lui. Păcatul mărturisit cu voce tare se şterge? Dacă, totuşi, conştiinţele umane funcţionează pe principiul vaselor comunicante? Dacă liniştea eternă a uneia se plăteşte prin neliniştea alteia? „Mă ierţi?” „Nu am puterea asta, dar cred că îţi vei găsi iertarea.” Păcatele monstruoase sunt consecinţa situaţiilor monstruoase. În după-amiaza acelei zile a intrat un preot în salon. S-a aşezat lângă patul femeii şi a prins-o de mână, fără teamă. Cel care ascultă o confesiune nu ia păcatul asupra lui. Dacă ar fi aşa, viaţa ar fi de netrăit. Judecătorii ar deveni criminali doar pentru că au auzit ceva din gura criminalului. Medicii ar muri de toate bolile pacienţilor. Istoricii ar purta vina tuturor războaielor pe care le studiază. Şi totuşi, ceva rămâne. Nu vina, urmările ei. Ca mirosul de fum pe hainele celui care a trecut prin incendiu ca să scoată pe cineva afară. (Dragoş CIOCĂZAN)