Cine uită nu merită!
Lena Constante, artist plastic şi folcloristă recunoscută, s-a născut pe 18 iunie 1909, la Bucureşti. Tatăl, Constantin Constante, a fost scriitor şi gazetar aromân emigrat din Macedonia. Mama Lenei, Julieta (născută Pop), era româncă get-be-get.
Lena Constante urmează şcoala elementară de la Pitar Moş şi Liceul „Regina Maria” din Bucureşti, face studii universitare la Şcoala de Arte Frumoase, unde îl are profesor pe Dimitrie Gusti. Ca membră a echipelor monografice organizate de şcoala sociologică de la Bucureşti în localităţile Cornova, Drăguş şi Şanţ, are posibilitatea să studieze arta populară românească tradiţională. Din echipă făceau parte colegi: Mircea Vulcănescu, Henri Stahl, Nicolae Argintescu-Amza, Petru Comărnescu, Xenia Costaforu, Paul Sterian, Harry Brauner. Cu acesta din urmă se va şi căsători mai târziu. Pentru a se întreţine a lucrat covoare cu motive populare stilizate în atelierul propriu, având expoziţii personale de tapiserie. A fost binecunoscută şi pentru activitatea folcloristică. A fost unul dintre fondatorii Teatrului „Ţăndărică” din Bucureşti şi scenograf; în 1945, lucrează la „Ţăndărică”, împreună cu Elena Pătrăşcanu, intrând astfel în cercul ministrului de Justiţie comunist, Lucreţiu Pătrăşcanu, ceea ce conduce la arestarea şi condamnarea ei la 12 ani de închisoare. Harry Brauner a fost şi el condamnat la 15 ani. Afost arestată, într-o primă fază, şase luni, lăsată în libertate în octombrie 1948 timp de alte cincisprezece luni, pentru a fi reţinută 1.541 de zile în diverse închisori din Bucureşti, judecată, condamnată la 12 ani de muncă silnică pentru „crimă de înaltă trădare” şi 10 ani pentru „activitate contrarevoluţionară”, fiind forţată să execute pedeapsa de 10 ani, din care i s-a redus timpul deja petrecut în puşcărie. Organele de anchetă nu au ezitat să folosească tot arsenalul de torturi clasice, de la privarea de somn (timp de 12 zile şi nopţi nu a fost lăsată să doarmă decât 24 de ore, pentru a-i frânge voinţa – „Să nu mai poţi lucra. Să-ţi simţi toate gândurile încurcând-se, pierzându-se. Dispărând. Să simţi cum capul tău se goleşte. Să simţi că acest gol este greu, capul tău din ce în ce mai greu, că pleoapele tale sunt de plumb, că ele nu mai pot rămâne deschise că, sprijinindu-mi coatele pe masă, le menţin cu greu deschise cu degetele mele arătătoare.”(…)„După douăsprezece zile semnez ceva. Nici nu ştiu ce am semnat. Creierul meu nu mai funcţionează. Voinţa? Principii? Demnitate? Conştiinţa? Nu mai eram decât o grămadă de carne beată.” – până la arma alimentară, foarte cunoscută şi foarte des aplicată de comunişti peste tot în lume. „Prima mea pedeapsă, foamea. Timp de 400 de zile. Mi-a fost foame timp de 400 de zile. O foame de fiece clipă. Umilitoare. Bestială. O foame care-mi frământa burta, înjunghia pântecul cu crampe, scălda obrazul cu lacrimi. Primeam trei căniţe cu apă pe zi. Dimineaţa, prima ceaşcă era socotită drept micul dejun. La prânz, a doua însoţea singurul fel de mâncare al prânzului. Într-o farfurie de metal, două-trei îmbucături de carne pluteau în lichidul dubios. Carnea era uneori înlocuită cu câteva bucăţele de cartofi, şapte-opt prune uscate sau trei linguri de paste sau mămăligă. La şase seara aceeaşi mâncare şi a treia ceaşcă cu apă.(…) Foamea mă chinuia şi zi, şi noapte. Singur visul izbutea să-mi dea iluzia îndestulării. După visul întoarcerii acasă, visul hranei este al doilea tip de vis celular.” Nu înseamnă că după 400 de zile de foame Lena Constante a cunoscut, în restul infernalei perioade petrecute în alte puşcării, o alimentaţie mai îmbelşugată. A supravieţuit mai degrabă decât a trăit alţi cinci ani de izolare absolută în regimul penitenciar comunist din închisorile Dumbrava, de pe lângă Sibiu, şi Miercurea Ciuc, catalogată drept cea mai dură închisoare pentru femei din arhipelagul comunist românesc. Acestor opt ani şi jumătate li s-au adăugat alţi trei ani si jumătate petrecuţi într-o celulă cu alte douăsprezece femei. Doisprezece ani de viaţă irosită în gulagul românesc. Această lungă şi tristă experienţă a fost descrisă în două volume captivante, care dovedesc fără tăgadă şi un rafinat simţ literar: „Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România” şi „Evadarea imposibilă. Penitenciarul politic de femei Miercurea-Ciuc. 1957-61”.
Citindu-i mărturia, prima întrebare care îţi vine în minte este cum poate o fiinţă umană, atât de obişnuită să aibă o viaţă plină de mişcare, de activitate, de obiceiuri care-i consumă mai repede sau mai încet viaţa, fără să o ia razna? Cum poate petrece un om mii de zile fără să aibă cărţi, fără să muncească, fără să citească sau să vorbească cu cineva? În fiecare zi din cele 3000 de zile trebuia să omoare 17 ore, între ora 5 dimineaţa şi ora 22, în tot acest interval, de regulă, neavând voie să se aşeze pe pat. Atunci când o făcea risca pedepse grave, cea mai redutabilă fiind aceea de a petrece şapte zile într-o carceră chiar şi mai inconfortabilă decât celula. Lena Constante şi-a perfecţionat mai multe metode de „umplere” a timpului, care chiar dacă nu au fost unice, rămân mostre de supravieţuire psihică.
Pentru că nu avea cum să scrie (creionul şi hârtia fiind interzise în penitenciar), şi-a „construit” în minte opt piese de teatru pentru copii, din care, după eliberare, a reuşit să transcrie pe hârtie trei. Alte activităţi pe care a făcut tot posibilul să le respecte au fost: gimnastica zilnică, folosirea zâmbetului, igiena corpului cu orice preţ. „Adaptarea lor (deţinuţilor n.n.) la mediul în care sunt obligaţi să trăiască este pe cât de rapidă, pe atât de uimitoare. Cele cinci simţuri ale lor îşi schimbă funcţiile. Vederea nu mai vede. Ea este înlocuită de auz şi de miros. Gustul este atrofiat de foame.” O altă structură de rezistenţă a deţinuţilor, poate cea mai puternică, era credinţa. „Aveam, dintotdeauna, credinţă în spirit. În închisoare, chiar de la început, această credinţă mă întărise. Nu puteam crede că omul nu este decât o materie ce putea fi măturată. Nu. Eram şi eu o părticică din spiritul veşnic şi fără margini, plutind pretutindeni, dintotdeauna şi fără sfârşit şi numit de oameni, dintotdeauna şi pretutindeni, Dumnezeu. Deci, o părticică, oricât de mică ar fi fost ea, trebuia să fie, şi ea în mod necesar, veşnică. Nici o forţă n-o putea îngropa în mormântul meu, împreună cu carnea mea putrezindă. Cum ar fi putut putrezi spiritul pur? Cine poate îngropa flacăra unei lumânări? Parfumul unui trandafir? Chiar veşted?” Exista un filon de reflexii asupra destinului deţinutului politic, în puşcării funcţionând „două coduri antagonice, ale temnicerului şi ale victimelor. Totul este permis primilor ca să-şi atingă scopul. Totul este interzis celor din urmă pentru a se apăra. Ei trebuie să te facă să vorbeşti cu orice preţ; tăcerea, prima lege a codului victimelor. Ei îţi oferă, fără ruşine, asistenţă, ajutor, chiar prietenia lor, îţi câstigă încrederea pentru a te trăda; să nu ai niciodată încredere în buna lor credinţă este a doua lege a victimelor.”(…) „În acea vreme, nevinovăţia era un articol necunoscut. Şi inutil. A fi nevinovat nu îţi dădea dreptul la un somn liniştit. Oricare acuzaţie, oricare calomnie erau bine primite. Orice denunţ, chiar cel mai absurd, era luat în seamă. Din prudenţă, din frică, din laşitate. A nu da curs unui denunţ însemna un act de complicitate.” Deţinutul trebuia să aleagă ori să nu se mai gândească la imensul timp pe care-l mai avea de petrecut în închisoare, ori să nu dezarmeze şi să spere. „Toţi întemniţaţii au o nevoie acută de speranţă. O nevoie vitală de a spera libertatea. Această speranţă nebună, fără nici un fel de bază, ei o hrănesc cu presentimente, cu vise, cu premoniţii, cu semne.”(…) „Încercând să-mi retrăiesc viaţa de atunci, îmi dau seama că făceam un mare efort de voinţă, pentru a mă împiedica să gândesc. Să mă gândesc la mine. La condiţia umană. La cauze şi finalităţi. La Dumnezeu şi la diavol. Toate acestea erau tabu. Pericol.Preferam să mă prostesc. Eram şi aşa destul de nefericită.” (…) Mi-am concentrat întreaga voinţă numai pe această singură ambiţie. Respectul pentru ceea ce, în omul de carne, este cel mai puţin carnal. Respectul pentru Om în unicitatea lui” În ciuda greutăţilor şi durerilor, imposibil de imaginat astazi, Lena Constante a reuşit să parcurgă acest timp-deşert uman fără să-şi piardă minţile, ceea ce demonstrează din nou că mentalul uman este cea mai puternică armă pe care o are rasa umană în arsenalul său. Dar chiar şi aşa, ea a resimţit dezamăgirea deţinutului odată ieşit din închisoare, un sentiment încercat de mulţi alţii: „Nimeni nu voia să se încarce nici măcar cu una din amintirile mele. Ea ar fi putut să dăuneze importantului mecanism al bunei lor digestii.”
Este eliberată în 1962, iar în 1963 se căsătoreşte cu folcloristul Harry Brauner, fratele pictorului suprarealist francez de origine română Victor Brauner. A fost arestată în procesul grupului Lucreţiu Pătrăşcanu, alături de Bellu Zilber şi soţul ei Harry Brauner. Bellu Zilber a inventat un soi de poveste pentru a scăpa de tortură şi i-a asociat şi pe cei doi viitori soţi în povesteasa, deşi aceştia au negat că ar fi luat parte la grupul respectiv. În 1968, la rejudecarea procesului Pătrăşcanu, amândoi sunt găsiţi nevinovaţi. În închisoare crease din memorie o piesă de teatru în versuri, aceasta fiind prezentată mai apoi la Radio România Tineret, abia după patru decenii, cu titlul „Zâmbete în floare” (în anul 1992). Îi apar târziu şi câteva lucrări literare pentru copii cu ilustraţii realizate de ea, pe muzică compusă de Harry Brauner.
Devine cunoscută după Revoluţia din 1989 în lumea occidentală prin două cărţi care descriu experienţa avută în închisorile comuniste. Îşi publică prima carte la Paris în 1990 cu titlul „L’Évasion silencieuse”. În 1992 este tipărită şi la Bucureşti în traducere proprie: „Evadarea tăcută”, carte numită de Ruxandra Cesereanu „iadul singurătăţii”, pentru că autoarea prezintă cele „3000 de zile singură în închisorile din România”. Perioada singurătăţii şi a torturii îi aduce gânduri de sinucidere, dar reuşeşte să învingă suferinţa cruntă prin evadare în estetic, folosind diverse instrumente: uitarea de sine, imaginarul, jocul, visul, traduceri, cuvânt, conceperea unor schiţe literare (roman, versuri, poveste, piesă de teatru), modelaj, desen. Supravieţuirea autoarei nu ar fi fost posibilă fără aceste metode: „ajunsesem în al cincilea an de totală singurătate. Cum aş fi putut să înving disperarea, mizeria şi spaima celorlalţi şapte ani de îndurat încă, fără aceste lungi ore de perfectă evadare? Nebunia nu era oare aproape? La pândă? Eram mulţumită să-i pot da din când în când un bobârnac. În pofida foamei, a singurătăţii, cu toată slăbiciunea mea şi forţa lor să le dau tuturora cu tifla”, scria aceasta. Despre cea de a doua carte, apărută în 1993, „Evadarea imposibilă”, Ruxandra Cesereanu a spus că e „purgatoriul promiscuităţii, cartea cenuşie”, pentru că descrie perioada în care Lena Constante a avut parte de celula comună. Ambele cărţi au fost primite cu entuziasm de critică. Au fost traduse în Statele Unite ale Americii şi în Marea Britanie. Nu există studiu despre gulagul comunist românesc care să facă excepţie de aceste cărţi. Alte scrieri ale sale: „Păpuşile harnice”, Bucureşti, 1972; „Păpuşile harnice în grădiniţă”, Bucureşti, 1975; „O poveste cu un tată, o mamă şi trei fetiţe”, Bucureşti, 1995.
În decembrie 1999 i-a fost acordat „Premiul pentru un destin excepţional în cultura română”, de către Fundaţia Culturală Română. Deasemenea, traducerea franceză a cărţii sale a obţinut „Prix Européen” în 1992, premiul Asociaţiei Scriitorilor de limba franceză. A fost membră a Uniunii Artiştilor Plastici din România.
Lena Constante şi-a reluat viaţa în libertate, reconstituind din cioburi timpul – deşert uman şi parcă Dumnezeu i-a compensat acest timp pierdut în puşcăriile comuniste, ea evadând din viaţă la venerabila vârsta de 96 de ani, în 2005. Amintirea ei să fie veşnică! (George V. GRIGORE)
Surse:enciclopediaromaniei.ro; wikipedia.org; life.ro; revistatreispe.wordpress.com; icr.ro; cultural-opposition.eu; cersipamantromanesc.ro
Numărul 808
