A venit vacanţa cu trenul din Franţa

Toţi apasă pe aceeaşi clanţă. Uşa e blocată fiindcă şi-au trântit-o în nas unii altora. E o metaforă a insol(v)enţei. Orice administraţie, fie a unei scări de bloc, a unei companii sau a unui stat are în existenţa sa un moment străbătut de fiorul sacralităţii: vacanţa. Lasă totul baltă, inclusiv uşa înţepenită, şi dă o fugă până la malul unei mări mai calde sau mai reci, mă rog, după posibilităţi. După luni întregi de şedinţe, analize şi cine ştie ce alte ritualuri birocratice, se oftează adânc, se ridică ochii în tavan şi se strigă „Ajunge! E nevoie de o pauză.” În copilărie, perioada de repaus venea „cu trenul din Franţa” şi, în general, era binemeritată. La maturitate, compartimentul de tren a fost schimbat cu avionul low-cost, cu voucherul de vacanţă în buzunar şi cu confirmarea rezervării, plus câteva carduri şi ceva numerar în portofel. Urmează fotografii de pe plajă: pahare cu umbreluţe, şezlonguri confortabile, valuri înspumate şi albatroşi plutind în aerul azuriu, shopping, muzee, distracţie, veselie. Exact atunci când baraca – scara de bloc, compania, ţara etc. – începuse să scoată fum pe la încheieturile greu încercate de atâtea reforme. Ceilalţi, n-o să dau detalii acum, au rămas cu gura căscată în spatele uşii blocate. Oftează, îşi mai cumpără un covrig sau o langoaşă, iau o gură de apă de la ţâşnitoarea din parcul de cartier şi se aşază cuminţi la locul lor. Ei n-au prins „trenul din Franţa”. Vacanţa politică are o frumuseţe aparte. Este singura vacanţă în care oboseala apare înaintea muncii. În fond, nici nu poţi pretinde unor oameni atât de ocupaţi să-şi sacrifice concediul pentru nişte fleacuri precum deficitul, investiţiile, salarizarea sau jaloanele unui program de rezilienţă întocmit în pripă fără a ţine cont de realităţi. Soarele nu are chef de prorogări. Marea nu poate fi amânată prin ordonanţă. Umbrela de pe plajă nu aşteaptă. Vacanţa prelungită are însă o problemă: seamănă izbitor cu o încetare de plăţi sau cu un stop cardio-respirator. Nu neapărat financiar, mai degrabă administrativ. Facturile se adună, reformele expiră, investiţiile intră la apă, iar deciziile stau suspendate ca rufele uitate pe sârmă înainte de furtună.

Haosul economic – ca de altfel şi cel social – nu izbucneşte cu fanfară şi artificii, nu dă semne înainte de a se declanşa. Vine politicos, aproape timid. Mai întâi, întârzie o decizie. Apoi două investiţii. Se amână nişte legi. După aceea, câteva proiecte europene se topesc într-o ceaţă birocratică. În cele din urmă, toată lumea se întreabă când s-a oprit mecanismul. Adevărul este că nu s-a oprit niciodată brusc: fiecare rotiţă şi-a luat, pe rând, vacanţă. Între timp, ceilalţi (tot nu vă spun cine sunt aceştia) se uită la calendar ca la previziunile horoscopului şi îşi numără banii rămaşi în buzunar. Fiecare nouă zi promite că misterul se va rezolva în capitolul următor. Salariile vor fi aşezate echitabil, investiţiile vor prinde viaţă, taxele aberante vor fi luate de pe umerii companiilor private, digitalizarea va arunca pe foc dosarul din sertar şi îl va transforma în fişier. Dar asta mai durează. Nu mult, cam până la sezonul murăturilor. De anul ăsta sau de anul viitor. Abia atunci, poate, cineva va lua plăcuţa cu „Revenim imediat” de pe clanţă. Poate uşa nici nu e blocată. E posibil ca un binevoitor să o fi încuiat, înghiţind ulterior cheia şi lăsând lopeţile sprijinite de gard. Iată o imagine fidelă a realităţii: toată politica – cu protagoniştii ei cu tot – încape într-un breloc. Iar câtă vreme brelocul se odihneşte la soare, întreaga ţară rămâne pe dinafară, apăsând zadarnic pe o sonerie care, din motive independente de voinţa cuiva, este şi ea în concediu. A venit vacanţa cu trenul din Franţa. Numai că, la întoarcere, va trebui schimbată locomotiva. De prea mult timp trage în direcţia greşită, scoate fum, fluieră neregulamentar şi încearcă să ne convingă că înaintează, deşi trenul stă pe loc. În fapt, singurul lucru care funcţionează cum trebuie sunt frânele. De la geamul vagonului, după un straşnic fluturat de batistă, suntem imploraţi să nu ne panicăm: chiar şi de acolo, de pe plajă, se va găsi cineva să ridice cricul optimismului şi să schiţeze câteva îmbunătăţiri pe ici, pe colo. Până atunci („hai, că trece repede!”), peronul se goleşte, ceasul din gară are limbile înţepenite, iar difuzoarele anunţă că întârzierile, măsurate în ani şi în speranţe deşarte, vor fi recuperate negreşit, cândva, la momentul potrivit. (Dragoş CIOCĂZAN)