Vorbe altfel – Maestrul Caragiale – 108 ani de actualitate

Pe 9 iunie se împlinesc 108 ani de la plecarea marelui scriitor, publicist şi dramaturg într-o lume, probabil, mai bună decât cea pe care a persiflat-o în scrierile de-o viaţă. Actualitatea operei sale nu a fost niciodată în pericol. Caragiale nu va deveni niciodată caduc. Lumea sa plină de Mitici, Miţe şi Piscupeşti este încă vie, trăim în ea şi îi suntem recunoscători autorului pentru că a înfăţişat-o cu har în toată îngustimea, deşertăciunea şi superficialitatea ei.
Universul personajelor sale va fi la fel de actual şi peste o sută sau o mie de ani, pentru că stă în firea omului să-şi scoată la suprafaţă defectele: arivismul, autosuficienţa, mediocritatea, demagogia, lăcomia, favoritismul nemeritat, infidelitatea, snobismul. Unii critici l-au comparat, în arta „pişcăturii” fine, a limbajului libertin şi ştrengăresc, cu Carlo Goldoni sau cu Moliere. Poate aşa este, dar Caragiale este de departe un fin analist al caracterului uman, nu un simplu umorist. El nu şi-a creat personajele cu lovituri de bici, nu a făcut-o cu răutate, ci cu o ironie dezolantă şi cu speranţa că lumea nu poate fi mai bună dacă îşi cosmetizează defectele. De fapt, a fost un militant pentru o lume dreaptă, onestă, fără jumătăţi de măsură, în care aparenţele sunt înlăturate, iar omul din spatele acestora este arătat în goliciunea spirituală care îl defineşte.
În România zilelor noastre, există deja un clişeu: Caragiale a murit, dar trăieşte încă prin ine-puizabilul bagaj al defec-telor umane. Nu îl putem reduce însă pe genialul autor la această unică valenţă. Ar fi o mare eroare, pe care maestrul a înfierat-o, aceea de a arăta cu degetul spre ceilalţi. Personajele lui Caragiale şi tarele lor sunt în noi, ascunse, şi ies la iveală doar atunci când provocările mediului social topesc poleiala şi dizolvă aparenţele. Pentru că suntem obligaţi să vieţuim în lumea lui „să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic”.
Acum mai bine de un secol, Maestrul a luat „trenul de plăcere” şi a plecat dincolo, lăsând un testament măcinat de un inimaginabil paradox: şi-a dorit din suflet ca, la un veac de la plecarea sa, să-şi piardă actualitatea, iar tot ceea ce a şfichiuit în operele sale să dispară pentru totdeauna. Nu a fost să fie. E greu, foarte greu să-l tăinuim pe Caragiale cel din interiorul nostru şi să ne reprimăm micile rătăciri. (D. C.)