Vocaţia şi destinul istoric al unităţii naţionale
Data:
18 octombrie 2018
„Politiceşte putem fi despărţiţi, dar unitatea noastră de rasă şi de limbă e o realitate atât de mare şi de energică, încât nici ignoranţa, nici sila n-o pot tăgădui… Azi limba este una, azi datina e una, rasa e una şi etnologic e unul şi acelaşi popor, care nu mai doarme somnul pământului şi al veacurilor”.
Mihai Eminescu, ultimul romantic al culturii naţionale, exprimă cât se poate de clar vocaţia unităţii destinale a românilor, în cel mai lucid şi definitoriu mod cu putinţă. Unitatea politică înfăptuită târziu, prea târziu, nu a fost doar o consecinţă a conjuncturilor politice europene, un atribut tangenţial, ci epilogul firesc al unui lung proces de cristalizare şi înrădăcinare a unei realităţi istorice. Liantul transcendent al unităţii naţionale a avut un caracter multivalent şi multicomponent, fiind reprezentat, în primul rând, de limba, obiceiurile şi credinţa românilor, indiferent pe teritoriul cărei formaţiuni statale româneşti îşi duceau traiul.
„Şi limba cea părintească nebiruit martor este”, spune prinţul cărturar Dimitrie Cantemir atunci când vorbeşte despre caracterul uniform al naţiunii. Încă din perioada medievală timpurie, românii din spaţiul celor trei Principate s-au rugat la fel, au avut aceeaşi credinţă şi acelaşi catehism, s-au căsătorit, şi-au botezat copiii, şi-au îngropat şi bocit morţii în acelaşi fel. Nimic, nici graniţele, nici arbitrarul politic nu au putut opri acest proces de aglutinare lentă, dar fermă a unei noi naţiuni.
Dincolo de încărcătura mitizantă a vremelnicei uniri de la 1600, trebuie să recunoaştem importanţa acestui act, nu neapărat ca o primă încercare de a reuni toţi românii sub un singur sceptru, pentru că nu constituirea unei naţiuni unitare a fost obiectivul acestuia, în epocă nefiind încă definit termenul de naţiune aşa cum îl înţelegem astăzi, ci pentru că atunci s-a vorbit pentru prima dată despre poporul român ca entitate distinctă, ca întreg cultural-lingvistic, desfăşurat pe teritoriul a trei unităţi statale. Bunăoară, chiar în anul încoronării la Alba Iulia a principelui Mihai Pătraşcu al III-lea, rămas în istorie ca Viteazul, călugărul iezuit Matteo Ricci realizează o hartă a Europei, pe care, pentru prima dată, teritoriul celor trei formaţiuni statale româneşti poartă numele de România. O singură ţară, un singur popor. Europa descoperă o cultură unitară, divizată arbitrar încă de la constituire, de premize şi conjuncturi politico-militare care nu aveau să se schimbe decât abia în primii ani ai secolului XX. În această deschidere şi recunoaştere pe plan european a avut un rol major actul politic al domnitorului, de aderare la Liga Sfântă Creştină, din care făceau parte, printre altele, Sfântul Imperiu Romano-German, Statul Papal, Spania şi Austria. Tot atunci, imaginea celor trei principate este pictată în Loggia lui Rafael din Palatul Apostolic, reşedinţa oficială a Papei. Sigur, toate acestea au fost rodul unui foarte rar context geopolitic, un parcurs efemer generat de realitatea europeană extrem de labilă a epocii, dar, în acelaşi timp, au reprezentat izvorul, nucleul din care avea să renască în secolul al XIX-lea sentimentul apartenenţei tuturor românilor la acelaşi spaţiu socio-cultural.
Odată cu evoluţia societăţii în epoca modernă, atât dezvoltarea economică şi intensificarea relaţiilor dintre state pornind de la acest criteriu, cât şi progresul tehnologic rapid, alături de modificarea radicală a organizării sociale, devin elemente de stimulare a conştiinţei naţionale, catalizând procesul de apropiere şi uniformizare culturală şi lingvistică. Astfel, pe lângă argumentele istorice, lingvistice şi emoţionale care o reclamau de peste trei secole, unitatea statală devine o necesitate economică, iar izbucnirea primei conflagraţii mondiale avea să reprezinte prilejul, oportunitatea desăvârşirii acesteia. Oportunitate pe care o clasă politică devotată a ştiut să o fructifice, folosind toate pârghiile diplomatice generate de conjunctura momentului, dar şi de eroismul soldaţilor români, ale căror victorii într-un moment în care totul părea pierdut, au schimbat soarta unui război şi a unei întregi naţiuni.
România întregită a fost şi rămâne un ideal asumat de generaţiile trecute, pe care va trebui să îl trecem mai departe, pentru că istoria are uneori aroganţa de a-i lovi cumplit pe cei care nu cred în ciclicitatea şi repetabilitatea sa. (Dragoş CIOCĂZAN)
Numărul 808
