Visul unei nopţi a minţii

Deunăzi, o doamnă parlamentar aparţinând unui partid de a cărui intrare în parlament se îndoia mai toată lumea cu capul pe umeri din ţara asta, ne-a mărturisit că domnia sa mănâncă doar „roşii dacice”. E bine să faci recurs la istorie, dar la cea reală. Doamnă, pătlăgica a fost adusă în Europa abia în secolul al XVI-lea, adică la o mie cinci sute de ani de la căderea Daciei şi, respectiv, apariţia primilor români rezultaţi din amiciţia spontană  a doamnelor dace cu chipeşii cotropitori. Nu e singurul exemplu de vorbărie împănată cu perle mai ceva ca scoicile sidefii din Caraibe. În timpul pandemiei, o altă doamnă, la vremea aceea ministru, recomanda folosirea panourilor de „pepsiglass” ca metodă de apărare împotriva transmiterii virusului. Celor care au trăit anii nouăzeci le-a rămas, cu siguranţă, în minte nemuritorul panseu al unui fost preşedinte al ţării:  „Beţia puterii te duce prin toate etapele: la început eşti cocoş, după aia te transformi în maimuţă, treci apoi prin faza de leu, iar la sfârşit ajungi porc.” Sincer, nu prea poate fi contrazis. Mai ales după ce ai aflat că în pădurile ţării se practică „branconajul” sau că „România are două milioane de vaci şi nouă milioane de maşini, şi unele au două ţevi.” Domnule ministru, zău aşa! Un şef al poliţiei unui judeţ se făleşte cu unul dintre faptele sale de eroism: „L-am imobilizat pe bărbat şi, deşi mă ameninţa cu o coadă de mătură, m-am luptat şi am recuperat pălăria.” Un comentator sportiv ne anunţă pe un ton grav: „Nu cred că am fi pierdut acest meci, dacă  s-ar fi terminat 1-1.” Mda, asta cam aşa e. „Vă îndemn să aveţi curaj, fiecare trebuie să  comunicaţi ca Rambo, fiecare veţi fi Jean-Claude Van Damme  în colegiile voastre”, îşi îndemna un şef de partid ciracii din teritoriu, iar un altul se lăuda cu popularitatea sa incontestabilă: „Pot să mă duc oricând în parc că vin oamenii la mine ca muştele.” Maestre, muştele nu pot veni la politicieni decât dintr-un singur motiv, care nu e neapărat mierea. „Se încearcă strivirea ariciului cu fundul meu.” Asta sună a reclamă pentru produse antihemoroidale, deşi fraza a fost rostită în timpul unui miting electoral – n-avem ce face, comunicarea are meandrele ei, pe care un profan nu le poate pricepe. „Nu mă taxaţi că am fusta scurtă, deoarece nu am şi mintea scurtă, sau că am burta goală, pentru că nu am şi sufletul gol”. Doamnă, sigur nu aveţi nici burta goală, nici sufletul gol, despre altă goliciune e vorba, căutaţi undeva mai sus.

Cel mai bine e să lucrezi cu materialul clientului. Dacă are stofă, iese un costum pe cinste, dacă nu, uneori, îl salvează scenografia sau replicile. Dacă nici astea din urmă nu au succes, avem o problemă, care nu e de comunicare, ci de conţinut sau, mai degrabă, de lipsa totală a acestuia. În lipsa postavului de calitate şi a altor minime însuşiri legate de darul vorbirii, întâlnim aproape zi de zi tot felul de bizarerii emise de oameni de la care, în general, din cauza unei naivităţi de nevindecat, aşteptăm soluţii de care depind viaţa, viitorul, bunăstarea noastră. Nu e vorba despre de-acum banalele greşeli de exprimare, de dezacorduri sau de lipsa virgulei din frazele foarte lungi: cu sau fără aceste „accidente” provocate de frecventarea cu lungi întreruperi a claselor de gimnaziu, limbajul e la fel de semidoct precum cel folosit în „almanahe” sau în rubrica „Ştiaţi că…?” a revistelor pioniereşti. De fapt, oamenii aceştia nu au nimic să ne transmită fiindcă s-au prins că orice ar spune, au – într-un fel sau altul – succes. De ce? Pentru că nu luăm decizii bazate pe fapte, ci emoţional. Alt motiv pentru care aceleaşi personaje de un burlesc absolut populează viaţa publică de peste trei decenii, fără să fie deranjate de cineva, nu văd. Şi sunt egal distribuite peste tot: în politică, în presă, în mediul academic. Iar faima nu şi-au creat-o singure, toţi am contribuit la asta atunci când am decis să vorbim pe la colţurile străzii sau ale platformelor de socializare, în loc să ne strigăm revolta în gura mare. Ne-am temut de ridicolul nostru şi l-am încurajat şi ridicat în slăvi pe al lor. Nici acum, în al doisprezecelea ceas, nu renunţăm la moleşeală, la non-combat, la teamă, la inhibiţii. Încă ne războim între noi, ne arătăm cu degetul, ne blocăm pe Facebook unii pe alţii de dragul vreunui „zeu” inventat căruia nu-i pasă de noi nici cât negru sub unghie, şi o facem cu patimă, cu furie, cu insistenţă, cu o pierdere a sinelui imposibil de explicat. Şi înghiţim gogoriţă după gogoriţă, fără să clipim, măcinaţi de certitudini care ni s-au înţepenit în cap şi nu ne mai lasă să căutăm argumente, dovezi. Trăim un vis al unei nopţi a minţii, un blocaj al funcţiei referenţiale: ce auzim ni se pare extrem de amuzant şi râdem cu poftă, dar aici ne oprim, nu facem următorul pas. Semidocţii se automotivează prin vorbe fără şir, altfel, în liniştea unei gândiri lucide s-ar topi ca un fum. Nu are rost să încercăm să-i  oprim tot prin vorbe, pojghiţa ignoranţei e groasă precum calota polară. E suficient să gândim cu capetele noastre, să părăsim visul acesta urât şi să aprindem veioza de pe noptiera argumentelor. (Dragoş CIOCĂZAN)