Violenţa nu e „cool”.

La toate nivelurile, nimeni nu mai are răbdare să asculte argumentele celuilalt. Toată lumea etichetează pe toată lumea. Totul este luat personal. Fiecare se consideră a fi în tranşee şi acţionează în forţă pentru a se apăra de un glonţ virtual ce pare a-l lovi iminent. Isteria s-a înstăpânit. Nu ne mai suntem stăpâni. Toată lumea e pusă pe replică arţăgoasă, condimentată cu gest violent. Bătaie, tentativă de omor în şcoli, crime pe stradă, corecţii fizice în familii, explozii de brutalitate pe eşichierul politic… Violenţa a devenit „cool”. Rar auzi „vă rog!”, „mulţumesc!”, „scuzaţi!” E drept, trăim sub presiunea unui al doilea an electoral consecutiv! Şi ştiţi, anii electorali sunt diferiţi, ei se transformă în arene pentru bătălii aşa zis politice!

Avem atât de multe să ne reproşăm, ca naţiune, că nu mai avem timp să construim! Înjurăm la greu, până obosim, şi nu mai avem putere să dialogăm, să identificăm, în mod real, priorităţile, să alegem calea cea mai bună pentru rezolvare. Căutăm în vieţile private, răscolim trecutul (justificat în multe cazuri, dar păgubos pentru prezent şi viitor), ignorăm, de fapt, ziua în care trăim. E multă murdărie sub preşuri şi prin cămări prăfuite, de aceea cred că trebuie să acţionăm pentru prezent şi viitor în paralel cu curăţenia. Altfel, riscăm să sporim gradul de infecţie, prin adăugarea altor mizerii, uitând sau fiind în incapacitate fizică şi morală să mai înaintăm. Şi să ne învârtim în cerc. Cerc vicios, înconjuraţi de violenţă. De la violenţa verbală la violenţa fizică. Se bat copiii, se bat aleşii, se bat soţii, prietenii, se fură, se violează, se minte. De ce? Aceasta este structura umană? Toţi – bărbaţi şi femei – se vor „mascul alfa”, vor să-şi impună punctul de vedere, nu cu argumente, ci cu forţa pumnului, prin intimidarea rivalului. Şi, până la urmă, nici nu contează dacă este vorba de un rival. Fiecare vrea să aibă ultimul cuvânt, să se audă cel mai mult şi mai tare, să-l umilească pe celălalt, nu să câştige la puncte. Ci prin KO, să-l pună pe partener la pământ şi, dacă se poate, acesta să nu se mai ridice. Copiii pot fi violenţi pentru că nu ştiu cum să se manifeste altfel, nu ştiu să vorbească, să argumenteze, sau aşa au văzut în familie. Maturii violenţi sunt proşti sau sunt bolnavi; la rândul lor, ca şi copiii, nu ştiu cum să se manifeste altfel pentru a-şi demonstra puterea. Şi pentru unii şi pentru ceilalţi, cred că există o singură soluţie: educaţia.

A dispărut „simţul umorului”?! Inteligenţei i s-a atrofiat această calitate? Exacerbăm ironia şi limităm autoironia. Zâmbetul este rânjet. Suntem patetici. Tânjim după nu ştim ce într-o „Poiană a lui Iocan” desţelenită din propriul areal. Tânjim şi urâm. Dar ca într-o glumă proastă. Nu ne luăm în serios. Nici nu ne mai sperie propria violenţă. Doar ocărâm violenţa altora. Şi aşteptăm ca oficialii, violenţi şi ei, să ia măsurile necesare. Fără violenţă! Aşteptăm de la alţii ceea ce noi parcă nu mai putem să oferim: raţiune, educaţie, linişte, înţelegere, empatie, compasiune, iubire şi calm. Ne uităm peste gard, dar, din orgoliu (probabil) nu preluăm ce este bun şi din comoditate nu adaptăm ce vedem la situaţia noastră concretă.

…Şi nu, nu cred că sărăcia materială este cauza. (Mioara VERGU-IORDACHE)