Viitorul se îneacă. Românii asistă şi se tânguie

Ce s-a întâmplat. O fetiţă de cinci ani a căzut în apa îngheţată a lacului din Parcul „Nicolae Romanescu” din Craiova. Părinţii, prezenţi la tragedie, strigau să le fie salvată fetiţa. Vipan Kumar, un indian muncitor necalificat în construcţii, în vârstă de 48 de ani, a sărit în apa îngheţată şi a salvat copilul. Pe marginea lacului, spectatori, români, inclusiv un oficial de rang înalt. Lumea dădea sfaturi, comenta cu emoţie. Se filma. Normal! La un moment dat, s-a spus că s-a format un soi de lanţ uman care să ajungă la fetiţă şi salvator. Atât s-a putut. Bine că au venit pompierii! (După finalul fericit, Primarul Craiovei i-a promis salvatorului titlul de Cetăţean de onoare al Craiovei. Pe bună dreptate!)

Ce am văzut eu. Probabil nu numai eu. Fetiţa, viitorul României, cum ar fi, este aproape să se înece, să moară. Românii, inclusiv părinţii, pe margine, se lamentează, strigă, plâng, îşi frâng palmele, dau sfaturi. Un lucrător din Asia, fără comentarii, fără ezitare, se aruncă în apa lacului şi salvează copilul, viitorul nostru!

Evenimentul trist cu sfârşit fericit mi s-a părut o oglindă fidelă a societăţii româneşti de azi. Fără iniţiativă, fără curaj, mulţumită să plângă, să înjure, dar să îndure un înec lent, aproape fără scăpare. E prea urâtă şi tristă părerea mea, imaginea pe care mi-am creat-o ca să mai comentez şi reacţia unui demnitar local, limbut şi ineficient, care comenta evenimentul impersonal, fără empatie. (Nu mă îndoiesc că o fi scos deja ceva foloase din întâmplarea de a fi fost prezent la ceea ce ar fi putut fi o tragedie! Măcar în audienţă virtuală!) Demnitar local, reprezentant al Guvernului, însă! SMURD a ajuns în 30 de minute după salvarea fetiţei. În acest interval, Salvatorul a ţinut-o în braţe, încălzind-o cât s-a putut în apa îngheţată. (Aşa am aflat de la ştiri, nu am fost acolo. Dar cât de mare este Craiova şi cât de aglomerată într-o zi de duminică rece ca să facă o maşină specială 30 de minute?!) Ar fi fost necesară implicarea domnului demnitar! Eu aşa cred. Poate mă înşel.

Ceea ce putea fi o tragedie a avut un final fericit. Cu peripeţiile inerente unor drame din România. De fapt, întâmplarea de duminică din Parcul „Nicolae Romanescu”, este un crochiu al realităţii vieţii noastre, în care am ales şi alegem, parcă tot mai mulţi, să fim spectatori, să înjurăm, să ne lamentăm, să blestemăm şi să ne supunem unei minorităţi cu tupeul majorităţii, să privim neputincioşi cum trece bunăstarea pe lângă noi, să ne plângem de milă, să ne ascundem sub pulpana fricii, a dezinteresului, a lui „merge şi-aşa”, „n-ai şi tu un băiat”, o relaţie, ceva cum să facem să-i (de fapt să ne ) păcălim, treci zi, treci noapte…Când am devenit aşa? Ce ne-a luat vlaga? Cu cât suntem mai mulţi, cu atât suntem mai puţini. Privim cu atenţie la capra vecinului şi la neatenţia aceluia. Între timp, suntem generoşi cu preţul sănătăţii, educaţiei, muncii, vieţii noastre. Parcă nu am vrea să ne salvăm. Aşteptăm forţă de muncă, de viaţă, de inimă, de empatie, de peste hotare.

 Îmi plânge şi gândul, îmi plânge şi inima. Ştiu, de ce ar interesa pe cineva… (Mioara VERGU-IORDACHE)