Echipa de robotică a României AutoVortex câştigătoare în Hong Kong şi în Coreea de Sud continuă să lupte pe toate planurile pentru a ajunge la Campionatul Mondial de Robotică de la Detroit. Victoriile din Asia au netezit drumul şi au consolidat strategia pe care membrii Echipei de robotică şi-au făcut-o pentru a reuşi să ajungă în America. Chiar la momentul apariţiei acestui articol, membri ai AutoVortex reprezintă Colegiul Naţional Tudor Vianu (două echipe), Colegiul Naţional Sfântul Sava (o echipă) şi un liceu din judeţul Ilfov (o echipă) în Competiţia First Tech Challenge România faza regională. Dacă toate echipele sau măcar una dintre ele va merge mai departe există şanse mari ca membrii AutoVortex să intre la faza naţională, care se va desfăşura între 22 şi 24 martie, la Bucureşti, iar câştigarea acestei ultime faze echivalează cu participarea la Campionatul Mondial de Robotică din Detroit, S.U.A.
Reporter: Cu toate piedicile din Hong Kong, aţi reuşit să câştigaţi marele premiu.
Victor Niţu, clasa a X-a, Colegiul Naţional Grigore Moisil: Da. A fost o victorie greu de obţinut. Am muncit foarte mult. Am lucrat câteva luni la designul robotului. Vorbesc despre robotul, cu care am câştigat Premiul I şi în Coreea de Sud şi în Hong Kong şi acum sperăm să ajungem la faza naţională, în România, cu acesta. Ne-au pus multe piedici în Hong Kong. Deşi am participat la multe competiţii internaţionale, până în prezent nu am mai păţit aşa ceva. De exemplu, în Olanda, anul trecut am obţinut tot Premiul I . Olandezii au fost însă primitori şi foarte amabili. Se vedea clar că ne voiau acolo. În Hong Kong a fost complet diferit. După ce s-a anunţat victoria din finală, am dezmembrat parţial robotul, am pus telefoanele care controlează robotul împreună cu bateriile şi încărcătoarele în cutia specială, cu care îl transportăm, şi după cinci minute ne-au zis să re-asamblăm robotul şi să jucăm iar finala. Toată echipa a fost marcată de acest lucru, dar în special i-a marcat pe cei care au condus şi asamblat robotul. Finala s-a jucat cu uşile închise. Doar cei care au coordonat robotul au rămas în clădire. Ceilalţi membrii ai echipei au fost daţi afară din clădire, fiindcă au crezut că interferăm cumva şi acesta e un lucru total greşit.
Reporter: În echipa mare cu care aţi plecat, care a numărat 17 membri, sunteţi structuraţi în echipe mai mici?
Victor Niţu: Toată lumea ştie să facă tot ce este nevoie, mai mult sau mai puţin bine. Noi avem o echipă care programează, dar îi şi învaţă pe ceilalţi programare. Adică pe cei care asamblează robotul. Toţi încep cu asamblarea. Cea mai complicată este programarea robotului, dar şi designul şi asamblarea acestuia sunt complicate. Vorbim despre programare 3 D solidworks. Foarte puţini din echipă ştiu să lucreze în acest program. Acesta este folosit mai mult în lucrări industriale şi doar câţiva din Echipa de robotică AutoVortex, care sunt la facultate, lucrează cu el. Putem spune că noi, ceilalţi, descoperim programe noi, care ne ajută, şi astfel putem simula şi vedea care este performanţa roboţilor.
Ioan Slavu, clasa a XI-a, Colegiul Naţional Tudor Vianu: Partea bună este că am putut participa la un concurs într-un loc unde nu am mai fost niciodată. Partea rea e că ne-au spus încă de la început că vor să ne vadă robotul şi mai ales mecanismul lui. Cu toate piedicile din Hong Kong, am reuşit să obţinem Premiul I. Chiar dacă am fost izolaţi de coordonatorul echipei, chiar dacă am jucat de două ori finala, chiar dacă am asamblat în 15 minute robotul pentru a juca a doua finală… Când am venit în ţară ne-a luat două zile să punem iar robotul pe picioare.
Reporter: Putem spune că Echipa de robotică a României funcţionează sub stres?
Ioan Slavu: Da, funcţionăm sub stres, a fost foarte greu.
Ionuţ Panea, coordonatorul Echipei de robotică a României: După ce am obţinut Premiul I la Competiţia internaţională de la Hong Kong, ne-am strâns băgăjelele, apoi am plecat într-o excursie în Macao. A fost un şoc cultural. Am văzut o lume scăldată în lumină, cazinouri somptuoase, mai ceva ca alea din Las Vegas. Am intrat într-unul din acele cazinouri, dar nu ca să jucăm, ci ca să vedem atmosfera. A fost o recompensă neplanificată. Ne-am plătit totul singuri, integral. Acolo viaţa este foarte scumpă. Un bilet de feribot dus-întors este 60 de euro de persoană. Nu prea ai variante de ales, dar a meritat. Ce am trăit şi ce am văzut ne-a făcut să rămânem mască. Al treilea şoc după toată povestea cu finala jucată a doua oară şi cu paradoxurile din Hong Kong şi Macao a fost că eram pe punctul de a pierde avionul spre ţară. Deşi am avut bilete dus-întors cu feribotul, fiind un grup mare, au preferat să îmbarce doar familii la feribotul de ora 2 noaptea. A trebuit să luăm feribotul de la ora 6.00 dimineaţa şi am ajuns cu cinci minute înainte să plece avionul. Am avut un noroc chior şi am ajuns cu bine acasă împreună cu robotul câştigător, care a fost transportat la cală într-o cutie mare, ca de armată.
Reporter: Aşadar, v-aţi întors în ţară cu premiul cel mare din Hong Kong.
Ionuţ Panea: Da. Asta cu finala jucată de două ori a fost o lecţie şi pentru noi. Nu trebuie să te bucuri până nu vezi rezultatul final. Mai trebuie să vă spun un amănunt ca să înţelegeţi contextul. Cetăţenii din Hong Kong sunt rasişti! Pe stradă, dacă vedeau albi, intrau în ei, doar pe ai lor îi fereau. Este o situaţie anormală să intre în cetăţenii români sau în orice alţi europeni. Dincolo de acest neajuns a fost o experienţă culturală şi ştiinţifică deosebită. Reiterez: facultatea unde s-a desfăşurat competiţia de robotică este un mediu foarte strict şi foarte curat. M-a impresionat toată infrastructura, podurile, zona maritimă. Fiecare om căra câte ceva. Toţi aveau o disciplină extraordinară. Paradoxul este că nişte elevi români au putut să bată toate echipele astea din Hong Kong şi Coreea de Sud, recunoscute pentru rigoarea lor, şi când am ajuns în ţară am realizat cât de în urmă suntem noi, românii, la toate capitolele, pe scurt, ca civilizaţie. Dacă Echipa de robotică a României, compusă din elevi, a putut să facă performanţă în ambele ţări asiatice, noi de ce nu putem ca naţiune? Mă obsedează această întrebare. Costurile deplasării au fost undeva la 800 de euro de persoană, dar ne-am dorit mult să ajungem la concurs să vedem dacă rezultatul din Coreea de Sud a fost doar o nimereală şi acum avem certitudinea că suntem buni. Ne aşteaptă un nou concurs, etapa regională, pe ţară, unde vin multe echipe în Bucureşti, din Muntenia, dar şi din alte locuri. Sunt faze preliminare, dar sper să nu devină un abuz. Să nu forţeze echipele doar de dragul cotelor sau al show-lui.
Reporter: Vorbiţi despre a treia ediţie a First Tech Challenge România?
Ionuţ Panea: Da. Sperăm ca cele mai bune echipe să treacă mai departe de faza regională, dar e foarte posibil să fie doar o competiţie de masă. Regulamentul internaţional prevede că, dacă tu ca echipă ai câştigat o competiţie în altă ţară sau în ţara ta, în calitate de căpitan meriţi să primeşti o invitaţie la Campionatul Mondial. Am înţeles că, deşi am câştigat în Coreea de Sud, ne-au retras invitaţiile pentru America. Am zis că cei din Hong Kong par oameni serioşi. Am câştigat iar, în calitate de căpitani, şi nu am primit nici de aici o invitaţie pentru America. Este musai să câştigăm în România nivelul naţional al competiţiei de robotică şi după aia, adică după 22, 24 martie, dacă nu se schimbă iar regulamentul, suntem eligibili pentru Campionatul Mondial din America.
Reporter: Deci nu se iau în calcul victoriile din Coreea de Sud şi din Hong Kong?
Ionuţ Panea: Nu. Luăm totul de la capăt! Suntem pregătiţi. Să înceapă competiţia! (Ciprian C. VASILESCU)
Numărul 808
