Veşti bune dintr-o realitate tristă
Data:
17 octombrie 2018
Circa 500 000 de preşcolari şi elevi din învăţământul preuniversitar au nevoie şi vor primi ajutor financiar şi material din afara familiei. Cel puţin aşa reiese din recentele măsuri adoptate de Guvernul României. Sunt zeci de milioane de euro ce vor fi cheltuiţi până la sfârşitul acestui an şcolar.
Ministrul Rovana Plumb a declarat că o prioritate a Guvernului României este de a investi, prin Fondul Social European, cu precădere în măsuri dedicate reducerii abandonului şcolar, dezvoltării învăţământului profesional şi de a asigura corelarea ofertelor educaţionale cu nevoile actuale ale pieţei muncii. Foarte bine. Cu o condiţie: aceste investiţii să fie eficiente, să producă efecte benefice, să nu fie încă o acţiune bifată pe agenda Executivului. Adică să nu fie, încă o dată, bani aruncaţi pe apa sâmbetei.
Şi în cazul de faţă, am impresia, ca în multe altele, de altfel, că statul se manifestă ca un tată plecat mult timp de acasă, care, revenit, le aduce copiilor dropsuri! Dar nu de bomboane au ei nevoie! Stilul paternalist nu mai poate fi la modă! Banii investiţi în aceste ajutoare vor fi, poate, utili pentru o generaţie! Investiţi în locuri de muncă şi în salarii decente pentru părinţi, aceşti bani ar deveni sursă de venituri care ar despovăra bugetul, fie naţional, fie european, de un perpetuu efort, ar servi pentru multe generaţii. Mai mult, mai important, părinţii şi-ar recăpăta demnitatea, hărnicia, putinţa, stima de sine şi respectul copiilor.
Ajutoarele, de orice fel, de oriunde, sunt binevenite în situaţii limită. La noi, situaţiile limită au devenit o permanenţă, ceea ce conduce la lehamite, lene, dezinteres… Sigur, copiii nu au nicio vină că părinţii au devenit, au fost împinşi să devină incapabili să le asigure un trai decent, condiţii pentru a merge la şcoală, pentru a fi, pe scurt, în pas cu lumea. E bine că sunt ajutaţi! Dar şi mai bine ar fi să se schimbe climatul, condiţiile familiale şi familiare. Nu toţi, chiar ajutaţi, au puterea să se smulgă dintr-un trai fără perspectivă. Nu-i ajută nici familia, nici şcoala – putem deschide o discuţie dureroasă despre statutul cadrelor didactice, despre condiţiile materiale din şcoli, mai ales de la sate –, nu-i ajută societatea în întregul ei.
Dincolo de declaraţii politice, ce se întâmplă cu tinerii care termină o şcoală profesională, un liceu, o facultate? Cât de corelată este oferta educaţională cu piaţa muncii? Cât mai pregătim forţă de muncă pentru alte ţări? Noi avem un plan de ţară?
Se zice că dacă vrei să hrăneşti un flămând nu trebuie să-i dai un peşte, ci trebuie să-i dai o undiţă şi să-l înveţi să pescuiască! La noi se pare că, în balta în care doar unii pot, ştiu, au undiţă şi au voie să pescuiască, încă mai este (numai) câte un peşte pentru fiecare! Nu contează că nu ajunge un singur peşte. Acţiunea a fost bifată! (Mioara Vergu-Iordache)
Numărul 808
