Veşnicia s-a născut la stat

Înţepeniţi în palatele, sediile şi casele de protocol construite de oamenii muncii de la oraşe şi sate pe vremea sinistrei dictaturi, politicienii noştri se simt foarte bine, indiferent de lungimea de undă a spectrului în care îşi închipuie ei că se încadrează. Şi au timp de fineţuri şi rafinamente. Câţiva dintre ei, bârfeşte nemilos o anumită parte a presei, ar fi încântaţi de bucătăria moleculară, ceea ce îi determină să care după ei, peste tot, o liotă de bucătari specializaţi în crearea bulelor de piure de mazăre cu ajutorul azotului lichid sau al gumei xanthan. Cum ştim, masa poate fi de mai multe feluri, inclusiv, ferească sfântul, de operaţie, ceea ce obligă la gesturi cumpătate şi la atenţie sporită asupra preţiosului dumicat. O altă categorie sunt fondatorii de dinastii în instituţiile de stat. Conform dicţionarelor, cuvântul nu are exclusiv conotaţie monarhică, putând însemna o succesiune pe baze ereditare sau de rudenie la conducerea unei instituţii. Un fel de transmitere a năravurilor din tată în fiu. Sau din unchi în nepot. S-a ajuns astfel la situaţia hilară (dacă n-ar fi tragic-păguboasă) în care un proiect poate să zacă blocat în vreun sertar pentru că ginerele care ocupă funcţia de director general este certat cu soacra – şefă la serviciul financiar al aceleiaşi instituţii. La urma urmei, suntem o mare familie, în care, nu-i aşa, trebuie s-o ajutăm şi pe nepoţica aceea drăguţă ale cărei „skillsuri” se limitează la pilitul unghiilor. Problema n-ar fi chiar atât de gravă dacă aceşti oameni nu s-ar considera veşnici în funcţiile pe care le ocupă, adică dacă ar înţelege că poziţia lor este vremelnică şi nu dinastică. Veşnicia s-a născut la stat, aceasta este credinţa fermă a unor astfel de personaje. Delăsarea, indolenţa, jumătatea de măsură de aici provin, din lipsa grijii pentru ziua de mâine. Incompetenţa nu este cauza, ci efectul. Profesionalismul bazat pe „oglindă, oglinjoară” a pus bulina roşie pe o întreagă ţară, făcând-o vulnerabilă, inertă în faţa provocărilor, greoaie în mişcări, incapabilă de adaptare. Regăsirea drumului corect e ceva mai complicată fiindcă asta presupune căutări febrile, meritocraţie, competenţă reală, înţelegerea mediului privat – care „ne dă pâine şi sare”, cu alte cuvinte, o adevărată arheologie a binelui, care să readucă în prim-plan şi să reconstruiască o justă scară a valorilor.

Pentru scoaterea la lumină a acestor valori, prea multă vreme adânc îngropate, nu e nevoie de cine ştie ce răsturnări de situaţii sau de crearea unor noi paradigme. Nici împăcarea ginerelui cu soacra nu ar ajuta prea mult; în acest caz, ar fi suficient ca măcar unul dintre ei să priceapă că nu are ce căuta în scaunul acela plătit gras şi degeaba. E nevoie, că tot am vorbit de arheologie, de săpături adânci, de oameni care să ştie ce „obiecte” vechi caută şi cum să facă să le armonizeze cu cele noi, cu vremurile care sunt şi vin. Globalizarea nu înseamnă să sărbătoreşti Crăciunul pe rit progresist, să te deplasezi pe trotinetă, să ai cât mai multe conturi pe reţelele de socializare sau să faci cumpărături online. Este vorba despre cu totul altceva: discutăm despre un proces lung, anevoios, de identificare a oportunităţilor, de gestionare şi valorificare a resurselor reale, de înţelegere profundă a faptului că statul există pentru a-şi mulţumi cetăţenii, aceştia din urmă fiind de fapt fundamentul statului al cărui aparat îl finanţează, aşteptând în schimb bunăstare, competenţă, investiţii cu cap, reprezentare externă, demnitate, eficienţă, servicii sociale, coerenţă a deciziilor de interes public. Lumea începe să nu mai arate la fel. Iar schimbarea se va accelera. Epoca ecuaţiei licitaţie + telefon de la unchiul + comision = 0 a apus. La fel şi dominaţia mamuţilor birocratici în care se veşnicesc neamurile unuia sau altuia. Menţinând aceste structuri, vom avea probleme de compatibilitate cu restul lumii pentru că în mediul digital, în ciuda aparenţelor de superficialitate, chiar contează omul din spatele tastaturii. Am rămas prea în urmă ca să ne mai permitem acceptarea minciunii. Ca orice dinozaur care simte că se află în pragul extincţiei, şi acest sistem anacronic şi păgubos nu se dă bătut, uitând că, totuşi, oricât de mulţi şi de fioroşi au fost saurienii, evoluţia i-a scos din circuit, deşi s-au opus cu încrâncenare. (Dragoş CIOCĂZAN)