Urmașii lui Cyrano sau discipolii lui Münchausen

Domnul de Bergerac a avut, la vremea domniei sale, intenția de a caricaturiza și de a ironiza oamenii în mijlocul cărora trăia, prin aducerea în planul fanteziei a tuturor proastelor obiceiuri, abuzurilor, falselor pudori și ticăloșiilor ascunse meschin sub poleiala strălucitoarei și  aparent desfătătoarei epoci a barocului. Sarcasticul autor nu face altceva decât să ne învețe că, totuși, omul nu este cea mai bună făptură din Univers, ba chiar una extrem de nestatornică, nerecunoscătoare și nesinceră. Constrâns de legile nemiloase ale epocii, genialul condeier își transportă personajele pe alte corpuri cerești: Luna sau Soarele, reușind să înfățișeze în toată goliciunea ei o lume grotescă, care, lipsită de podoabe și veșminte aurite își arată adevăratul chip. Astfel și-a făcut apariția în literatură curentul absurdului.

Pe Cyrano îl putem înțelege: era, oarecum, nevoit să mintă pentru a se feri de consecințele unui limbaj prea îndrăzneț. Astăzi însă, privim cu stupoare resurecția aceluiași mod de a răstălmăci faptele și realitățile unei epoci care nici măcar nu a avut timp să devină istorie, fiindcă unii dintre noi chiar am trăit acele momente. Este grav, foarte grav, pentru că dacă poznașul autor era silit să ascundă adevărul printre minciuni, cei de astăzi nu au de ce să o facă. Vorba unei distinse jurnaliste:  a fost suficient de rău, adevărul este suficient de cutremurător pentru a mai fi nevoie de „înflorirea” acestuia. Bănuiți, desigur, că vorbim despre epoca încheiată la 22 decembrie 1989 și despre un serial documentar prezentat de una dintre numeroasele televiziuni. M-am întrebat adesea ce îi face pe oameni să mintă cu ușurința cu care respiră sau de ce trebuie să siluiești realitatea pentru a inventa o istorie paralelă. Pot lașitatea și conformismul de atunci să fie o explicație a limbuției de acum? Probabil. Numai că persoanele care fac asta nu sunt dizidenți autentici ori victime ale fostului regim, ci istorici, scriitori sau politicieni a căror credibilitate nu ar trebui pusă sub semnul întrebării. Și totuși, domnii și doamnele despre care vorbesc au pierdut o bună ocazie de a tăcea. Aflu din acest documentar că mii de oameni au murit intoxicați pentru că vopseau ouăle de Paști cu coloranți industriali extrem de nocivi, furați din fabricile de confecții. Probabil, am trăit în altă țară sau în altă dimensiune spațio-temporală: printre puținele lucruri care se găseau în magazine după 1985, alături de fulgii de creveți din Vietnam și borcanele cu dovlecei tăiați în apă (niciodată nu am înțeles la ce se puteau folosi) erau pliculețele cu vopsea de ouă Gallus. Ca să nu mai spun că în fabricile de confecții nu aveau ce să caute coloranți textili. În anii ’70, în cofetării se găseau iepurași și ouă din ciocolată, delicii care aveau să dispară la jumătatea deceniului opt. Mai aflu că la intrarea în teatre, muzee, biblioteci  sau parcuri stăteau întotdeauna soldați cu pistolul mitralieră la piept. Că nu aveam voie să pronunțăm fără a fi băgați cu forța în dubele aflate la orice colț de stradă cuvinte precum „Înviere”, „Moș Crăciun” sau „Europa Liberă”. Că atunci când, după câteva ore de stat la coadă, reușeai să cumperi o carte mai îndrăzneață, scăpată de zelul cenzurii (apărută, totuși, la o editură de stat), erai urmărit până acasă, apoi ți se ascultau convorbirile telefonice pentru a se vedea dacă ai devenit dușmănos față de statul socialist. Că țăranii care veneau cu prea multe produse la piață erau arestați pentru că ar fi făcut speculă. Un distins fost prim-ministru merge și mai departe povestind despre una dintre colegele de catedră ale domniei sale care prefera să doarmă în stațiile de metrou pentru că acolo era mai cald decât în propriul apartament. Cu siguranță, temperatura din metrou era ceva mai ridicată, numai că stațiile de metrou erau, atunci ca și acum, închise la ora 23. Cu lacăte, și păzite de paznici. Deci, colega domniei sale nu avea cum să-și petreacă nopțile în subteran. Sincer să fiu, ar fi fost o soluție și pentru frigul de acum din apartamente. Și înșiruirea de năzbâtii nu se oprește aici. Lucrurile erau, într-adevăr complicate, magazinele erau goale, tremuram în case, eram duplicitari și făceam compromisuri pentru a supraviețui. Cum spuneam, era rău, uneori foarte rău. Tocmai de aceea, nu înțeleg de ce simt unii „formatori de opinie” nevoia să fabuleze, transformându-se din Cyrano în Münchausen. Cui folosește? Istoria o scriu învingătorii, știm asta. Dar dacă tot ai învins, de ce să spui minciuni? Cât timp privim ceea ce a fost cu justificată până la un punct încrâncenare, e suficient. Cei ce vin după, trebuie să știe că a fost rău, dar și câte ceva bun, că nu ne-am risipit viețile aiurea tocmai pentru ca ei să poată spune liber, cu zâmbetul pe buze, astăzi, adevărul. (Dragos Ciocăzan)