URIAŞII MĂRII NEGRE

• Istoria celor şapte platforme de foraj marin construite la Galaţi

În condiţiile în care, în ultimii ani, a devenit o prioritate naţională extragerea rezervelor de petrol şi gaze din Marea Neagră, dar dezvoltarea unor astfel de exploatări nu poate fi realizată decât în colaborare cu companii străine, din lipsă de tehnologie, pare incredibil că în urmă cu cincizeci de ani România fabrica echipamente şi utilaje petroliere înalt performante şi avea şapte platforme de foraj marin în orizontul albastru al Mării Negre. Chiar în anii 80, România extrăgea petrol din Marea Neagră. Cum a fost posibil atunci ceea ce acum pare de domeniul fantasticului?

În anii 70, după ce puterea de la Bucureşti a reacţionat dur la invazia URSS în Cehoslovacia, a avut loc o schimbare notabilă în relaţiile cu puterile occidentale: vizita la Bucureşti a preşedintelui Franţei, generalul Charles de Gaulle, vizita preşedintelui Statelor Unite, Richard Nixon, şi vizita lui Ceauşescu în Marea Britanie, la invitaţia Reginei Elisabeta a II-a. Aceste schimbări au adus şi o deschidere către colaborarea economică cu statele occidentale, iar în acest context, la sugestia unor oficiali americani, a fost realizat un studiu referitor la oportunitatea exploatării rezervelor de petrol şi gaze existente pe platforma continentală a Mării Negre, cu ajutorul unor platforme de foraj marin. După realizarea acestui prim studiu, dar şi după o analiză a tehnologiilor pe care le presupuneau astfel de exploatări marine, a fost luată decizia construirii în ţară a platformelor de foraj marin pe baza unei licenţe cumpărate din Statele Unite.

În perioada 1974 – 1988, la Şantierul Naval din Galaţi au fost construite şapte platforme de foraj: „Gloria”, „Orizont”, „Prometeu”, „Fortuna”, „Atlas”, „Jupiter” şi „Saturn”. În mod normal, platformele de foraj ar fi trebuit să fie construite la Şantierul Naval din Constanţa, care era în apropierea zonei de exploatare, dar a fost preferat Şantierul Naval din Galaţi, deoarece aici fuseseră construite multe nave de mare complexitate şi angajaţii aveau o experienţă mai mare la construcţii metalice, sudură şi punerea în funcţiune a unor echipamente complexe, de la motoare navale la echipamente hidraulice. La Galaţi, exista şi o importantă orizontală a industriei navale, începând cu Institutul de proiectări navale – ICEPRONAV şi Facultatea de Construcţii Navale, continuând cu Uzina Mecanică Navală, care producea echipamente navale şi Întreprinderea Navală de Elice şi Turnare Oţel şi Fontă, la care puteau fi soluţionate orice probleme tehnice apărute la construirea platformelor. Alegând dintre mai multe „modele”, specialiştii de la Petromar au optat pentru construirea unor „platforme de foraj autoelevatoare cu patru picioare şi instalaţie hidraulică de ridicare şi coborâre”, adaptate la condiţiile din Marea Neagră, în care se produc furtuni cu valuri de până la 10 metri. Astfel de platforme de foraj sunt operate şi în Golful Mexic. Platformele de foraj „autoelevatoare”, sau „autoridicătoare”, sunt construite dintr-un corp plutitor etanş, care serveşte şi ca platformă de foraj şi din 3 sau 4 picioare pe care este fixat corpul platformei. La amplasare, picioarele sunt coborâte, se sprijină pe fundul mării şi ridică platforma deasupra apei. Picioarele sunt construite din grinzi cu zăbrele, asemenea structurilor de macara. O astfel de platformă de foraj marin este de fapt o „navă cu picioare”.

Construirea primei platforme de foraj a început la Şantierul Naval Galaţi în anul 1974. Corpul avea lungimea de 52,46 metri, lăţimea de 40,82 metri şi înălţimea de 6,4 metri. În colţurile corpului se aflau decupările prin care treceau cele patru „picioare”, structuri metalice pe care era fixat corpul platformei, ce putea fi urcat şi coborât (culisat) cu ajutorul unei instalaţii hidraulice. Pe puntea superioară a platformei era montată turla de foraj, cu înălţimea de 44 metri, ce permitea executarea de foraje până la adâncimea de 6.000 metri. În corpul platformei se aflau compartimentele tehnice caracteristice oricărei nave, sala maşinilor, sala diesel – generatoarelor pentru alimentarea cu energie electrică şi compartimente pentru echipamentele de operare a turlei de foraj şi pentru instalaţia hidraulică de ridicare şi coborâre a platformei. Tot în corpul platformei erau amenajate şi cabinele pentru cei 50 de membri ai echipajului marin, dar şi al petroliştilor. Pe puntea superioară, deasupra cabinelor, a fost amenajat un heliport. Platforma a fost concepută cu utilaje şi instalaţii realizate în ţară, la Galaţi, Bucureşti, Reşiţa, Timişoara, Bârlad, Câmpina, Oradea, Roman, Cluj-Napoca, Ploieşti şi Arad. „Gloria”, prima din seria de şapte platforme de foraj româneşti a fost lansată la apă pe 9 octombrie 1975. Au fost finalizate etapele de armare a platformei, cu montarea tuturor echipamentelor şi a urmat operaţiunea cea mai complicată, pentru că trebuia transportată pe Dunăre şi pe Canalul Sulina până la Marea Neagră o „navă” cu o lăţime de 40 de metri, o premieră pentru Canalul Sulina. A fost reuşit transportul cu ajutorul a patru remorchere de la Administraţia Fluvială a Dunării de Jos. Picioarele platformei nu au fost montate din cauză că nu putea fi asigurată trecerea în zona cablurilor de mare tensiune care traversează Dunărea la Isaccea. Au fost transportate cu un cargou de 15.000 tone. În Portul Constanţa, platforma „Gloria” a acostat la Dana Petromar, unde i-au fost montate picioarele. S-a făcut verificarea verticalităţii, care a fost de 4 milimetri faţă de 6 milimetri, cât era eroarea admisibilă. „Gloria” a intrat în dotarea Petromar pe 19 august 1976. În septembrie 1976, a venit momentul transportării platformei în zona în care urma să opereze primele foraje. La bord erau, pe lângă angajaţii Petromar şi mai mulţi mecanici şi instalatori de la Şantierul Naval din Galaţi, coordonaţi de inginerul Alexandru Guţu, şi care trebuiau să asigure asistenţa tehnică la ridicarea platformei pe picioare cu ajutorul instalaţiei hidraulice. Din senin, s-a produs o furtună foarte puternică, care s-a intensificat până la gradul 8, cu valuri de 10 metri. În aceste condiţii, s-a dat ordinul ca toţi oamenii de la bord să părăsească platforma şi să se refugieze pe remorchere, pentru a se evita o catastrofă. Dar şi echipele de la Petromar şi navaliştii au rămas pe platformă şi au trecut la ridicarea ei pe picioare, operaţiune care s-a realizat cu şocuri foarte mari în momentul în care picioarele au venit în contact cu fundul mării. După ce marea s-a liniştit, s-a făcut un control general asupra corpului şi a picioarelor platformei pentru a se constata dacă sunt fisuri. Au fost găsite câteva piese deformate, care au fost înlocuite. Ca un veritabil titan al mărilor, platforma „Gloria” a „păşit” pe propriile picioare prin apa adâncă a platformei continentale româneşti şi s-a pregătit de forat. „Gloria”, prima platformă de foraj marin românească, şi-a început activitatea de foraj la 16 septembrie 1976, la o distanţă de 72 mile marine în largul Mării Negre, la o adâncime a apelor de 65 metri. A urmat construirea la Şantierul Naval Galaţi a celorlalte platforme de foraj din serie: „Orizont” (octombrie 1981), „Prometeu” (septembrie 1984), „Fortuna” (martie 1985), „Atlas” (noiembrie 1985), „Jupiter” (iunie 1987) şi „Saturn” (iulie 1988).

Prima descoperire de hidrocarburi a avut loc în anul 1980. S-au efectuat în total sute de foraje, pentru ca la 7 mai 1987 ora 16:45 să fie penetrat zăcământul petrolifer marin care a fost exploatat de Petromar – Constanţa (platforma Gloria).

Platformele autoridicătoare româneşti construite la Şantierele Navale din Galaţi au fost concepute şi dimensionate pentru următoarele condiţii de lucru: • adâncimea medie a apei: 90 m • amplitudinea maximă a valurilor: 12 m • perioada valurilor:10 s • viteza maximă a vântului (< 1 minut): 164 km/h • sarcina maximă pe un picior: 2300 tf • pătrunderea maximă a picioarelor în mâl: 6 m • lungimea picioarelor: 121,9 m.

În 2005, şase dintre cele şapte platforme au fost preluate de compania Grup Servicii Petroliere Constanţa (GSP). A rămas la Petromar numai platforma „Gloria”, care se găsea în Marea Neagră şi extrăgea petrol. Aceasta şi-a încheiat activitatea în 2019, când a fost retrasă din operare. După cumpărarea celor şase platforme, GSP a executat lucrări de modernizare a lor, cu excepţia platformei „Prometeu”, ce urma a fi modernizată în viitor. GSP a vândut apoi platforma „Fortuna” unei societăţi iraniene, care i-a schimbat numele şi o foloseşte pentru lucrări de foraj. Din informaţii recente, rezultă că platformele „Orizont” şi „Atlas” sunt situate în Golful Persic şi închiriate de către compania „Iranian Offshore Engineering and Construction”, care le foloseşte pentru prospectarea de gaze naturale. Platforma „Prometeu” a fost adusă în Şantierul de la Agigea, pentru a fi modernizată şi pentru a fi introdusă în exploatare în apropiere de coastele Turciei. Platforma „Jupiter” execută foraje în Marea Neagră, în zona litoralului turcesc, iar platforma „Saturn” lucrează în Tunisia şi urmează a fi mutată pentru alte lucrări în Marea Nordului.

Aceste platforme marine par să fi repetat istoria altor mari investiţii româneşti dinainte de 1990, care nu şi-au mai găsit utilitatea „acasă”: flota comercială, sau flota de pescuit oceanic, aflate atunci în clasamente alături de marile puteri navale ale lumii; în industria petrolieră am avut specialişti care au săpat şi au deschis puţuri petroliere în nordul Africii, în Arabia şi Asia. Petrolul extras de ei a contribuit la dezvoltarea economiei mondiale. Poate că trebuia să luăm şi noi ceva „drepturi de autor” pe aceste lucrări inginereşti!

… Acum, platformele de foraj marin româneşti au propria lor „viaţă” şi călătoria lor continuă, dar în capitalism… (George V. GRIGORE)

Surse: wikipedia.org; historia.ro; dozadebine.ro; galateni.net; wordpress.com; lupuldacicblogg.wordpress.com; rezistenta.ro; viata-libera.ro.

Bibliografie: M. Constantinescu: Introducere în forajul şi exploatarea sondelor marine. Ed. Tehnică, Bucureşti, 1975.