Unirea Principatelor

Cauza Unirii Principatelor şi mişcarea democratică europeană

Aşa cum se ştie, în ciuda speranţelor iniţiale – şi chiar a unui oarecare entuziasm –, la 1848, conjunctura internaţională nu a fost favorabilă realizării dezideratului Unirii Principatelor. Încercarea revoluţionarilor munteni de a atrage Turcia pe calea colaborării, a aspiraţiilor româneşti de emancipare politică, a eşuat; neajutată de puterile occidentale, de Franţa şi Anglia, în primul rând, Turcia nu a putut face faţă presiunilor Rusiei; nu numai că ea nu a riscat un război cu Rusia de dragul românilor, dar, mai mult, a procedat ea însăşi la intervenţie armată, speranţele românilor de înlăturare a protectoratului rus, pentru moment, fiind sortite eşecului. Momentul favorabil al realizării Unirii Principatelor survine câţiva ani mai târziu, în condiţiile sfârşitului războiului Crimeii; Rusia era înfrântă – înfrântă pentru prima dată într-un război cu Turcia –, alături de aceasta din urmă aflându-se celelalte mari puteri europene, în frunte cu Franţa şi Anglia. Trebuie subliniat, însă, că Unirea Principatelor nu putea să vină de la sine; pentru a valorifica şansele oferite de o conjunctură favorabilă, era necesară o amplă acţiune, o pregătire temeinică, în care trebuiau angajate, pe lângă elita politică, pături largi ale societăţii româneşti. A fost meritul patrioţilor români, aflaţi în emigraţie – ca şi al celor aflaţi în ţară, în cazul Moldovei –, de a se fi angajat, nu numai cu patriotism şi cu spirit de sacrificiu, ci şi cu înţelepciune, cu luciditate, în această amplă mişcare, la capătul căreia se realiza statul naţional român, prin dubla alegere a lui Al. I. Cuza. Patrioţii români – la 1848 şi chiar înainte de această dată –, proiectând idealul pe terenul realităţilor, adoptând tactica realizării acestui ideal în etape, îşi afirmaseră opţiunea pentru o soluţie moderată, anume realizarea Unirii Principatelor, cu menţinerea suzeranităţii turceşti, în condiţiile unei autonomii politice depline.

Şi, totuşi, Turcia, susţinută cu hotărâre de Austria – şi chiar, parţial, la un moment dat de Anglia –, menţinându-şi veleităţile de mare putere – cu atât mai mult în condiţiile unui război victorios –, se dovedea potrivnică Unirii Principatelor. De aceea, era nevoie de înţelepciune şi perseverenţă pentru a convinge Europa, pentru a convinge opinia publică occidentală şi, implicit, lumea politică, de spiritul autentic al năzuinţelor de unitate naţională, pe care le nutreau românii. Mai ales, după ce, în faza de început a războiului Crimeii – în prima jumătate a anului 1854 –, succesiv, autorităţile turceşti au refuzat ofertele de colaborare militară ale românilor – mai întâi, constituirea unei legiuni române, în frunte cu generalul Christian Tell, apoi, organizarea unei armate române, sub conducerea generalului Gheorghe Magheru, care ar fi urmat să participe la eliberarea Principatelor de sub ocupaţia trupelor ruse –, cum spuneam, după eşecul acestor încercări de participare cu formaţiuni militare proprii la războiul Crimeii, energiile patrioţilor români s-au îndreptat în direcţia unei viguroase propagande în Occident.

Importante erau, în acest sens, scrierile cu caracter politic, pledând cauza Unirii Principatelor, elaborate şi puse în circulaţie de exilaţii români, dar şi mai importante – prin efectul lor asupra cercurilor politice oficiale – erau scrierile, pledând cauza Unirii Principatelor, aparţinând publiciştilor occidentali. Se poate aprecia, credem, că nicicând în istoria modernă a României, nu a existat un interval de timp, ca acela din anii premergători Unirii Principatelor, când românii să se fi bucurat de un interes mai mare din partea publiciştilor occidentali – un interval de timp în care aspiraţiile românilor să fi avut, în mod concentrat, o „imagine” mai bună în Occident – ca să folosim un termen la modă astăzi. În acest răstimp, şi-au îndreptat atenţia asupra românilor, sprijinindu-le năzuinţele, mari publicişti, celebrităţi ale timpului, precum J. Michelet, Ed. Quinet, Saint-Marc Girardin, Royer Collard, dar şi publicişti cu reputaţie mai modestă în patria lor, dar nu mai puţin celebri pentru noi, precum J.A. Vaillant, A. Ubicini, F. Colson, Paul Bataillaard, Leon Plée şi mulţi alţii. Fără îndoială că interesul acestor publicişti pentru cauza Unirii Principatelor era el însuşi, înainte de toate, un rezultat al acţiunii de informare, efectuată de patrioţii români; importante au fost, în acest sens, legăturile stabilite de tinerii patrioţi români cu publiciştii occidentali – multe realizate înainte chiar de 1848, în anii de război, şi ulterior, în exil, reluate. Pe de altă parte, explicaţia receptivităţii publicisticii occidentale la apelul de sprijin venit din partea patrioţilor români trebuie căutată şi într-o altă direcţie, în împrejurarea că sprijinirea cauzei eliberării naţionale a românilor – în special, a Unirii Principatelor – era în deplină concordanţă cu orientarea cvasi-unanimă a mişcării democratice occidentale – de la jumătatea secolului al XIX-lea –, care pleda pentru emanciparea popoarelor din Sud-Estul Europei pe calea transformării Imperiului Otoman într-o confederaţie de state cvasi-independente – chiar pentru independenţa deplină a acestor popoare –, şi într-un caz şi în altul, cu scopul de a le transforma în aliate fidele ale Porţii, urmând să constituie, împreună cu aceasta, un obstacol de netrecut în calea expansiunii Rusiei.

Trebuie subliniat, într-un asemenea context, că propaganda românească în Occident – făcută de patrioţii emigraţi prin scrierile lor sau prin condeiul publiciştilor străini – s-a încadrat, pe deplin, acestei viziuni a mişcării democratice occidentale. Concret, trebuia să se demonstreze opiniei publice occidentale – şi, implicit, cercurilor politice occidentale – că proiectul constituirii unui stat naţional românesc, la gurile Dunării, prin Unirea Ţării Româneşti cu Moldova, răspundea nu numai dorinţei şi interesului locuitorilor celor două Principate, ci şi interesului Europei Un asemenea stat nou, protejat şi ajutat de Europa, urma a se constitui el însuşi într-un obstacol în calea expansiunii Rusiei, a extinderii despotismului ţarist considerat principala primejdie pentru democraţia europeană. Cum se exprima, în acest sens, Saint-Marc Girardin, la care ne-am referit, Unirea Principatelor „era bună pentru români, bună pentru turci, bună pentru toată Europa” (8 februarie 1857).

Pledând pentru intervenţia Franţei în sprijinul românilor, un asemenea gazetar, în numeroase articole publicate în „Journal des Débats” – una dintre cele mai importante gazete politice franceze –, combătea cu perseverenţă împotrivirea Turciei în chestiunea Unirii Principatelor. Ar fi aberant, scria el, la 24 aprilie 1856, ca Turcia, după ce a fost ajutată de Occident să fie victorioasă în acest război, să menţină sau chiar să-şi întărească dominaţia asupra altor popoare, iar Occidentul să rămână nepăsător, să nu intervină în sprijinul acestor popoare. Nu este locul aici, desigur, să trimitem la amploarea acestor luări de poziţii ale publiciştilor occidentali în sprijinul românilor. Ele se înscriau, repetăm, pe linia modalităţii de abordare de către mişcarea democratică europeană a cauzei emancipării popoarelor aflate sub dominaţii străine, în general, marii publicişti filo-români din acest răstimp – precum Quinet, Michelet, Saint-Marc Girardin – pledând cu ardoare, în epocă – la jumătatea secolului al XIX-lea – şi pentru cauza eliberării naţionale a altor popoare – grec, polonez, sârb etc.

Care a fost rezultatul acestei pledoarii a publicisticii occidentale în favoarea românilor – într-o etapă de dezvoltare istorică în care politica oficială – politica guvernelor marilor puteri occidentale – nu putea să nu ţină seama, cât de cât, de această opinie –, nu este greu de înţeles! El s-a văzut, între altele, în poziţia adoptată de reprezentanţii Franţei – mai întâi în cadrul Conferinţei de la Viena, apoi în cadrul Congresului de pace de la Paris, când aceştia au susţinut Unirea Principatelor! Desigur, decisivă avea să fie, în cele din urmă, nu voinţa şi, respectiv, soluţia dată de Marile Puteri, ci, ca să recurgem la o formulare banalizată în vremea din urmă, voinţa poporului român însuşi; după ce, prin intermediul rezoluţiilor Adunărilor ad-hoc, muntenii şi moldovenii au arătat Europei, cu vigoare, atât hotărârea lor de Unire, cât şi de modernizare instituţională, în spirit occidental, printr-o acţiune curajoasă, ei au completat „opera” Europei, amendând prescripţiile Convenţiei de la Paris şi recurgând, la 24 ianuarie 1859, la dubla alegere a lui Al. I. Cuza.

24 ianuarie 1859. Semnificaţia istorică a unui mare eveniment

(…) Înfăptuirea Unirii Principatelor răspundea unor vechi aspiraţii, unor tendinţe de progres şi unitate naţională puse în lumină mai ales în deceniile anterioare, cu deosebire în răstimpul evenimentelor revoluţionare de la 1848. Ilustra generaţie de la 1848 – o generaţie de aur în istoria României, cum, pe bună dreptate, a fost caracterizată – şi-a adus o contribuţie esenţială la afirmarea dezideratului unităţii naţionale, la edificarea statului naţional român şi modernizarea sa. Între fruntaşii acestei generaţii de patrioţi români, Nicolae Bălcescu se făcea ecoul aspiraţiilor de unitate naţională şi progres social, când, la 1 ianuarie 1847, în ajunul declanşării revoluţiei, într-un celebru Cuvânt, ţinut la Paris, în cadrul Societăţii Studenţilor Români, cerând compatrioţilor să înarmeze sufletul lor cu speranţa în viitor şi voinţă de acţiune, afirma: „Ţinta noastră, domnilor, socotesc că nu poate fi alta decât Unitatea naţională a românilor, unitate mai întâi în idei şi simţiminte care să aducă apoi cu vremea Unitatea politică[…]”. Ca şi N. Bălcescu, alţi fruntaşi ai revoluţiei de la 1848, M. Kogălniceanu, fraţii Ion şi Dumitru Brătianu, C.A. Rosetti, fraţii sau verii Goleşti şi mulţi alţii, nu numai în timpul revoluţiei, dar şi în perioada exilului post – paşoptist, s-au afirmat cu toată căldura, cu patriotism şi spirit de sacrificiu, pentru realizarea acestui deziderat, pentru înfăptuirea Unirii Ţării Româneşti şi Moldovei, ca o primă etapă pe calea unirii tuturor românilor.

Cauza Unirii Principatelor Române se transforma în problemă europeană atunci când, mai întâi în cadrul Conferinţei preliminare de pace de la Viena, la 14/26 martie 1855, reprezentantul Franţei, Francois-Adolphe de Bourquenay, aducea în dezbateri problema Unirii Moldovei cu Ţara Românească, pentru ca apoi, la scurtă vreme, în cadrul Congresului de pace de la Paris (februarie-martie 1856), desfăşurat cu participarea celor şapte mari puteri implicate în Războiul Crimeii, tot la iniţiativa unui reprezentant al Franţei – de data aceasta, ministrul de Externe, Alexandre Walewski -, să fie adoptate importante hotărâri pentru soluţionarea acestei probleme. Aşa cum consemna Tratatul de pace din 18/30 martie, cu care se încheia Congresul, între altele, odată cu desfiinţarea protectoratului unilateral al Rusiei şi înlocuirea sa cu garanţia colectivă a marilor puteri, se decidea consultarea dorinţelor poporului român privind unirea şi organizarea celor două Principate dunărene, prin intermediul unor Divanuri (Adunări) ad-hoc. Se oferea, astfel, poporului român posibilitatea afirmării categorice a dorinţei de realizare a statului naţional.

Cum se ştie, în ciuda dificultăţilor puse la cale de către marile puteri potrivnice, Turcia şi Austria, prin agenţii lor din ţară, cu prilejul alegerilor pentru Adunările ad-hoc, la capătul unor ample dezbateri, rezoluţiile finale ale acestor Adunări, din toamna anului 1857, aveau să exprime câteva deziderate comune celor două ţări, care urmau să traseze viitorul lor: unire deplină într-un singur stat, cu un singur guvern, domn străin, cu puteri ereditare, dintr-o dinastie europeană, autonomie deplină şi neutralitate în raporturile cu Turcia, a cărei suzeranitate, în aceste limite, era recunoscută în continuare, în sfârşit, sistem reprezentativ de guvernare după model european.

Din păcate, Conferinţa de pace de la Paris (mai-august 1858), luând în dezbatere aceste solicitări româneşti, dat fiind interesele proprii şi compromisul dintre marile puteri, nu le-a sancţionat decât în mod trunchiat. Cum consemna Convenţia de la Paris din august 1858, cu care se încheia Conferinţa, se stipula o unire parţială a Principatelor, o unire formală, sub denumirea de Principatele Unite ale Moldovei şi Munteniei, cu doi domnitori, două guverne, două adunări reprezentative şi cu numai câteva instituţii comune pe plan legislativ şi judecătoresc (Comisia Centrală de la Focşani şi Înalta Curte Judecătorească şi de Casaţie). Pe de altă parte, ca element pozitiv, în perspectiva organizării sociale a Principatelor, un important articol al Convenţiei – art.46, din cele 50 ale textului – stipula desfiinţarea privilegiilor boiereşti, precum şi importante drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, aducând astfel Principatele, pe acest plan, într-un acord mai deplin cu spiritul european al timpului.

Cu un asemenea conţinut, vizând probleme fundamentale de organizare, textul Convenţiei de la Paris a constituit, în bună măsură, o decepţie pentru patrioţii români; dar, totuşi, ceea ce se făcuse, fie şi numai prin recunoaşterea implicită pe plan european a aspiraţiilor poporului român, era un bun câştigat, se constituia într-un act important, într-un început care se cerea continuat. Cum scria Vasile Boerescu, cunoscutul profesor de drept internaţional de la Colegiul naţional „Sf. Sava”, într-o interesantă broşură explicând conţinutul Convenţiei, aceasta era rezultatul dezacordului dintre marile puteri şi semnifica „o semiunire”, „o unire reală până la un punct, însă nu completă, ci începută”. Urma, scria el, mai departe, ca românii „prin o purtare cu tact şi prudenţă să o poată completa”. (…)

Pe linia dispoziţiilor Convenţiei, la 5/17 ianuarie 1859, s-au desfăşurat mai întâi în Moldova alegerile pentru Domn, aici, în cadrul Adunării Elective partida naţională având majoritatea. Cum unii candidaţi ai partidei naţionale, cu mari şanse, precum Costache Negri şi Vasile Alecsandri, înţelegând însemnătatea momentului istoric, s-au retras din competiţie, pentru a susţine candidatura colonelului Al. I. Cuza – om mai puţin angajat, până la această dată în disputele politice, şi cu şanse de a fi ales şi de deputaţii conservatori –, acesta a fost ales în unanimitate (48 de voturi, din cele 48 ale deputaţilor prezenţi). A fost un moment cu mare încărcătură patriotică, Al. I. Cuza, imediat după alegere, depunând jurământul de credinţă şi fiind salutat din partea deputaţilor prin Cuvântul, bine cunoscut, al lui Mihail Kogălniceanu: „Alegându-te pe tine Domn, am voit să arătăm lumii ce toată lumea doreşte;la legi noi, om nou!”

A urmat a doua fază a realizării actului Unirii, care era, implicit, definitorie pentru soarta acestuia: alegerile de Domn din Ţara Românească, unde situaţia era mai complicată, aici, în Adunarea Electivă, deputaţii conservatori deţinând majoritatea. A fost necesară o acţiune energică a patrioţilor români, membri ai partidei naţionale, aflaţi în minoritate, în sprijinul lor, cum se ştie, survenind manifestările de solidaritate ale populaţiei Capitalei şi din judeţele limitrofe. În cele din urmă însă, nu atât presiunea miilor de manifestanţi, care înconjurau locaţia desfăşurării alegerilor, din Dealul Mitropoliei, a fost determinantă, cât responsabilitatea politică a momentului, care a învăluit pe toţi deputaţii, spiritul patriotic ieşind triumfător. În dimineaţa zilei de 24 ianuarie, în preambulul şedinţei oficiale de alegere, fruntaşul unionist, amintit şi mai sus, Vasile Boerescu, lansa propunerea de susţinere a candidaturii Domnului Moldovei, făcând un apel călduros la spiritul de solidaritate al tuturor deputaţilor, inclusiv al celor conservatori. „Să ne unim asupra acestui nume – spunea el –, şi posteritatea ne va binecuvânta, ţara ne va întinde mâinile şi conştiinţa noastră va fi împăcată, că ne-am îndeplinit o datorie sfântă”. Într-o asemenea stare de emulaţie patriotică, în şedinţa oficială, prin vot secret, candidatul propus, Domnul Moldovei, a fost ales în unanimitate (64 de voturi din cele 64 ale deputaţilor prezenţi).

(…)După ce o delegaţie din Muntenia, în frunte cu C. A. Rosetti şi Nicolae Golescu, s-a deplasat la Iaşi, transmiţând Domnitorului Hotărârea din 24 ianuarie, a urmat, foarte curând, deplasarea celui ales la Bucureşti, unde a fost întâmpinat de manifestările de bucurie ale zecilor de mii de bucureşteni, cu ale lor „strigări nebune de entuziasm”, cum se exprimau gazetele vremii. Cu mare entuziasm a fost primită dubla alegere a lui Al. I. Cuza de către românii din Transilvania, o cunoscută apreciere, făcută un an mai târziu de cărturarul ardelean Al. Papiu-Ilarian, cu toată nota sa de exagerare, dând expresie unei profunde adeziuni. „Când s-a ales Cuza – scria acesta, în 1860 –, entuziasmul la românii din Transilvania era poate mai mare decât la românii din Principate”.

Reacţia marilor puteri faţă de dubla alegere a lui Al. I. Cuza, pentru moment, avea să fie diferenţiată, Franţa, Sardinia, Prusia, Rusia, în parte, Anglia, reacţionând favorabil, pe linia intereselor proprii, în timp ce Turcia şi Austria, consecvente unor atitudine anterioare, afirmându-se potrivnice. Cu deosebire în Franţa, cunoscuţi publicişti, vechi prieteni ai românilor, în numele opiniei publice, au salutat cu entuziasm evenimentul. Cum scria, între alţii, Saint- Marc Girardin, marele publicist şi savant francez, dubla alegere de la Bucureşti, constituie „un mare pas înainte către unirea completă a Principatelor Unite. Este mai ales un protest răsunător împotriva dezunirii, este o dovadă solemnă a perseverenţei românilor în dorinţa lor naţională”.

(…) Aşa cum se subliniază cu insistenţă în literatura istorică de specialitate, înfăptuirea Unirii Principatelor Române, „Unirea cea mică”, pornind de la momentul dublei alegeri din 24 ianuarie 1859, în perspectivă istorică, s-a constituit într-o condiţie preliminară, obligatorie, nu numai pentru întărirea şi modernizarea viitoare a statului român, ci şi pentru înfăptuirea, peste mai bine de o jumătate de secol, a Marii Uniri, marcată de ziua de 1 decembrie 1918.

Se cuvine, credem, ca, de fiecare dată, an de an, la 24 ianuarie, să aducem prinosul nostru de recunoştinţă generaţiei Unirii Principatelor, să conferim tot respectul cuvenit acestei zile de sărbătoare, care, de-a lungul timpului, alături de Ziua Naţională oficială – în vremea din urmă, 1 Decembrie –, şi-a păstrat toate atributele proprii unei zile naţionale, aşa după cum, în această zi, se cuvine să aducem respectul binemeritat amintirii lui Alexandru Ioan Cuza, „Domnul Unirii şi al reformelor”. (Prof. univ. dr. Nicolae ISAR, „Emancipare şi modernizare la români (1848-1918). Studii şi lecturi istorice.”, Editura Universitară, 2012, pag. 95-104)