Unica mănăstire cistericiană din România – Abaţia Cârţa

• Abaţia Cârţa (judeţul Sibiu) nu este o biserică fortificată săsească, ci unica mănăstire cisterciană din România, filială a Abaţiei Igriş
în Evul Mediu. Mănăstirea Cârţa, care îmbină stilul romanic cu goticul timpuriu, a fost construită de călugării cistercieni din Franţa – Citeaux (zona Burgundiei).
Înfiinţarea Abaţiei de la Cârţa a fost datată în anul 1202, în timpul regelui Emeric. Ulterior, regele Andrei al II-lea al Ungariei a prevăzut anumite privilegii pentru acest aşezământ. Regele Matei Corvin a desfiinţat mănăstirea la data de 27 februarie 1474, deoarece localnicii din împrejurimi se plângeau mereu că aceasta ar fi cauza atacurilor necontenite ale inamicilor, iar bunurile ei le-a transferat Bisericii Prepoziturii din Sibiu.
Ansamblul mănăstirii se află în stare de ruină, doar o capelă fiind folosită până în prezent de comunitatea evanghelică săsească. Mănăstirea cisterciană Cârţa a deţinut un rol major, atât în istoria politică, economică şi culturală a Transilvaniei medievale, cât şi în introducerea şi diseminarea artei gotice în spaţiul intracarpatic. Ansamblul arhitectonic de aici figurează pe lista monumentelor istorice din 2010, cod LMI SB-II-a-A-12348.
Mănăstirea Cârţa (în latină Monasterium beatae Mariae virginis in Candelis de Kerch) a fost fondată la începutul secolului al XIII-lea de către călugării cistercieni. Apariţia cistercienilor la Cârţa este legată de căsătoriile regilor arpadieni. În timpul domniei lui Geza al II-lea a fost înfiinţată în Ungaria abaţia de la Czikador, apoi, în 1179, cea de la Igriş. Spre deosebire de Abaţia Igriş (jud. Timiş; aceasta fiind prima mănăstire cisterciană de pe teritoriul României, fondată în anul 1179), mănăstirea cisterciană de la Cârţa a reuşit să se refacă după marea invazie a tătarilor din 1241, însă a fost desfiinţată prin decizia regelui Matei Corvin. Papa Honorius al III-lea a menţionat mănăstirea într-un document emis în anul 1225. Un alt document, emis la Konstanz, la 17 aprilie 1418, de regele Sigismund I al Ungariei (1387-1437), aminteşte că abaţia a fost întemeiată, construită şi dotată cu drepturi şi privilegii de către predecesorii săi. Calitatea de ctitorie regală maghiară rezultă şi din actul desfiinţării sale, la 27 februarie 1474, efectuată ex auctoritate juris patronatus regii de Matei Corvin (1458-1490). Izvoare scrise din intervalul secolelor XIII-XV, provenite din ambianţa ordinului cistercian – adunate şi prelucrate de Leopold Janauschek -, datează actul fondării mănăstirii Cârţa între anii 1202-1203. Cârţa a fost catalogată sub numărul 539 ca număr de ordine după Janauschek. Din textul unei diplome regale din 1223 rezultă că teritoriul, pe care a fost fondată şi construită abaţia Cârţa – delimitat de râul Olt la Nord, râul Arpaş la Est, râul Cârţişoara la Vest, iar Carpaţii Meridionali (Munţii Făgăraş) la Sud -, a fost donat de către regele Andrei al II-lea al Ungariei (1205-1235), pentru mântuirea sufletului său, prin intermediul lui Benedict, pe când acesta era voievod al Transilvaniei între anii 1202-1206 şi 1208-1209 (pro remedio animae nostre per fidelem ac dilectum nostrum Benedictum tunc temporis vaivodam assignari facientes). Intervalul de timp în care s-a putut consuma actul fondării mănăstirii poate fi restrâns şi mai mult pe baza unei informaţii oferite de statutul 21 al Capitulului General al ordinului cistercian din anul 1206. Cu această ocazie este confirmată prezenţa unui abate cistercian de Cârţa (abbas ultra Sylvas in Hungaria, filius abbatis de Egris) la Abaţia Cîteaux, în Burgundia, abaţia-mamă a ordinului cistercian. Coroborând semnificaţiile acestor informaţii istorice, se poate constata că mănăstirea Cârţa a fost fondată de regele Andrei al II-lea (1205-1235) între 29 mai 1205 şi 14 septembrie 1206. Conventul colonizator stabilit la Cârţa a provenit de la abaţia-mamă Igriş, din Câmpia Banatului. Raporturile de filiaţie între cele două mănăstiri sunt atestate documentar în anii 1206, 1368 şi 1430. Primele clădiri ale mănăstirii au fost ridicate, potrivit cutumelor ordinului cistercian, din materiale perisabile, probabil din lemn. Acestea pot fi datate cu relativă siguranţă între anii 1205-1206. Câţiva ani mai târziu, între cca. 1210-1215, în imediata vecinătate a clădirilor provizorii de lemn a fost construită o capelă de piatră, aşa-numitul oratoriu. Fundaţiile acestei capele, cu dimensiuni reduse şi ziduri masive, au fost scoase la lumină în primăvara anului 1927, prin cercetările arheologice întreprinse de istoricul de artă şi arheologul Victor Roth. Prezenţa lor a fost confirmată prin cercetările arheologice întreprinse între anii 1983-1985. Construcţia în piatră a mănăstirii a debutat ceva mai târziu, în jurul anului 1230, fiind realizată cu maeştrii pietrari din Franţa, care au ridicat o adevărată construcţie gotică. De fapt, noua biserică a avut un adevărat rol iniţiator şi de inspiraţie în arhitectura viitoarelor biserici fortificate din Transilvania. Cistercienii au fost înfiinţaţi ca ordin în jurul anului 1100 în Franţa, de călugării din ordinul Benedict; călugării cistercieni s-au obligat să respecte regula orat et laborat/ roagă-te şi munceşte! şi de asemenea să respecte cele trei jurăminte stricte: castitatea, sărăcia şi ascultarea. Aceştia aveau un stil de viaţă plin de restricţii, concentrându-şi munca doar în interesul laicilor. Au adus la Cârţa soiuri de viţă nobilă tocmai din Burgundia. Se spune că, datorită restricţiilor la hrană, vinul era singurul care le dădea putere. Vara, călugării de la Abaţia din Cârţa mergeau în Franţa la abaţia-mamă din Pontigny pentru a se pune la curent cu ultimele descoperiri. Pentru a se apăra mai bine împotriva inamicilor, şi-au construit două grote în apropierea mănăstirii, unde se ascundeau. Legendele spun că aceştia ar fi săpat chiar şi un tunel ce pornea de sub altarul bisericii şi care ducea până la râul Olt. Edificarea mănăstirii s-a realizat în două faze principale de execuţie, intercalate cronologic de marea invazie tătară din anul 1241. În prima fază, care etalează trăsături stilistice tributare romanicului târziu, s-a trasat planul general al mănăstirii, zidurile care delimitau curtea sa interioară fiind ridicate până la o înălţime de cca 3-4 m deasupra nivelului contemporan de călcare. Din punct de vedere stilistic, construcţia arată înrudirea cu Mănăstirea Walkenried din Saxonia Inferioară şi cu Mănăstirea Pannonhalma din Ungaria (amândouă aflate pe lista UNESCO a patrimoniului mondial). În anul 1260, după cezura provocată de invazia mongolă din primăvara anului 1241, lucrările de construcţie vor fi reluate sub conducerea unui nou arhitect, format în ambianţa goticului matur, şi
cu aportul unui atelier de pietrari cu o structură eclectică. În această fază are loc de-mantelarea vechiului oratoriu de
piatră, pe ale cărui fundaţii au fost ridicate aripa nordică a transeptului cu perechea sa de capele şi, în parte, corul cu absida poligonală. Pe la 1300 biserica şi aripa estică a mănăstirii Cârţa erau deja terminate, lucrările de finisare si de construcţie a aripii sudice a abaţiei continuând încă aproximativ două decenii. Arhitectul şi atelierul de pietrari, activi la Cârţa după invazia mongolă din anul 1241, au avut o contribuţie majoră în diseminarea spiritului şi a formelor artei gotice în Transilvania secolului al XIII-lea. Un aport considerabil în evoluţia acestui proces l-au avut însă şi atelierele cisterciene de pietrari, trimise în Transilvania probabil din iniţiativa Capitulului General al ordinului cistercian, căruia îi erau aservite încă din anul 1240 o serie de aşezări din Ţara Bârsei. Această influenţa stilistică sincretică poate fi surprinsă la o serie de monumente contemporane, situate în sudul Transilvaniei, de pildă la bisericile evanghelice din Sebeş-Alba, Prejmer, Bartolomeu, Hărman, Cristian, Capela „Sf. Ecaterina” din Braşov, la Biserica evanghelică-luterană din Hălmeag, dar şi în nordul Transilvaniei, la biserica ortodoxă din Bistriţa sau la biserica reformată din Sic. Un document emis la 29 ianuarie 1322 de regele Carol Robert de Anjou al Ungariei (1308-1342) informează că mănăstirii cisterciene Cârţa îi erau aservite zece aşezări: Cârţa (Kerch), Criţ (Cruz), Meşendorf (Messendorf), Cloaşterf (villa Nicholai), Apoş (villa Abbatis), Cisnădioara (monte sancti Micahelis), Feldioara (Feldwar), Colun (Colonia), Glâmboaca (Honrabah) şi Cârţa Românească (Kercz Olachorum). După jumătatea secolului al XIII-lea, în imediata sa apropiere, pe malul drept al Oltului, mănăstirea cisterciană a fondat aşezarea Cârţa (germ. Kerz), cunoscută şi sub vechea denumire de Cârţa Săsească, iar pe Valea Hârtibaciului, lângă Agnita, a întemeiat localitatea Apoş (germ. Abtsdorf, Satul Abatelui). Ambele aşezări au fost populate cu saşi. Abaţia Cârţa a aşezat la cumpăna secolelor XIII-XIV colonişti germani şi pe teritoriul fostului Scaun de Sighişoara, respectiv, în localităţile Criţ, Meşendorf şi Cloaşterf, precum şi în localităţile Colun şi Glâmboaca, pe teritoriul actual al judeţului Sibiu, precum şi Feldioara, pe teritoriul actual al judeţului Braşov, toate situate pe malul drept al Oltului.
Prin obţinerea de fonduri în cadrul unui program cultural al Uniunii Europene, mănăstirea a fost renovată în anul 2013 şi oferă pentru vizitatori un traseu turistic cu indicatoare. Cârţa se află la 45 km de Sibiu; din DN1 în direcţia Braşov, la indicatorul spre Cârţa se face stânga, cca 3 km, până în centrul satului. Astăzi biserica este frecventată de comunitatea evanghelică din localitatea Cârţa. (surse: wikipedia.org; crestinortodox.ro; alexandracristian.ro; sibiu-turism.ro; albota.sobis.ro; cetatidintrecut.blogspot.com; amfostacolo.ro; vacantapersonalizata.ro; printransilvania.ro).
În ciuda distrugerilor survenite de-a lungul istoriei sale zbuciumate, monumentul de la Cârţa şi-a păstrat arhitectura impunătoare ce atrage turiştii şi uimeşte şi astăzi: capiteluri, chei de boltă, ferestre, console şi chiar portalul de vest din secolul XV. În ruinele bisericii se poate vizita de asemenea şi cimitirul unic al soldaţilor germani căzuţi în bătălie în septembrie 1916, în Primul Război Mondial. (George V. GRIGORE)