Unde e carte multă…

Despre gândirea duplicitară s-au scris milioane de pagini în ultimii ani. Ipocrizia, până la un punct amuzantă, a unor cărturari autohtoni nu ar fi decât un spectacol de operetă destul de nostim, dacă nu ar fi în permanenţă dublat de o ciudată amnezie selectivă. Câteva vorbe alese cu grijă din Dicţionarul explicativ al limbii române, de obicei neologisme sau termeni rari, care sună ciudat, vor întocmi un alibi solid împotriva oricărei acuzaţii de colaboraţionism, dela-ţiune sau trădare. Neofiţii privesc cu smerenie către creatorii noii religii a com-promisului ascuns în spatele cuvintelor cu înţeles ceţos pentru ei. Iar arma finală are un efect copleşitor: pronunţia trebuie să fie uşor uvulară pentru a accentua greutatea frazelor rostite cu ochii daţi peste cap. Aşa am ajuns să trăim în paradoxul orwellian al unei lumi oximoronice, de tipul „libertatea înseamnă sclavie”, convinşi că a fi liber înseamnă că îţi poţi permite chiar orice. Efectul este o monstruoasă distanţare de realitate, o exacerbare a dublei măsuri. Vedem intelectuali vituperând personalităţi care mai scapă câte un dezacord în discursul public, însă repetă luni în şir, cu voluptate, fără să roşească măcar, un slogan de mai-dan, la limita pornografiei, împrumutat din lexicul unor conaţionali ai noştri mai speciali. Şi se mândresc cu asta, pozează în faţa pancartelor şi umplu spaţiul virtual de socializare cu texte şi mai tenebroase.
Deşi nimeni nu le-a cerut şi nu le va cere niciodată socoteală pentru ce gândesc sau aştern pe hârtie, ei, învăţaţii, simt nevoia propagării adevărului pe jumătate. Pentru că minciuna rostită la infinit este asimilată realităţii. Adică răul cel mare s-a produs deja şi otrăveşte generaţia actuală, care nu are un bagaj temeinic de cunoştinţe necesar abordării selective a realităţilor. Iar menirea istorică a intelectualului este ridicarea spi-rituală a naţiei din care s-a născut, al cărei produs cultural va rămâne oricât de mult
s-ar strădui să pară altceva. Şi dacă acest ţel nu este atins, intrarea în universalitate va avea loc pe uşa din dos, pe acolo pe unde intră direct în notele de subsol semidocţii istoriei. Delirul propagandistic nu poate fi o cale, ci numai o formă a fariseismului prin care vechile elite încearcă să se metamorfo-zeze în noua elită a frământatei şi pieritoarei lumi în care trăim. (Dragoş CIOCĂZAN)