Una-i una, alta-i alta

Nu am înţeles niciodată de ce fugim de mituri, de ce despicăm firul în patru, ne dăm după cireş şi apoi de ceasul morţii că n-am avut şi noi, dacă nu nişte regi sau împăraţi, măcar un voievod mai acătării, unul mai aprig aşa, care să dea năvală în vecini. În fond, ce le reproşăm domnitorilor sau principilor noştri din Evul Mediu (care la noi a ţinut cam până pe la 1848)? Că n-au avut ambiţii de cuceritori, că uneori s-au închinat puterilor vecine, că n-au construit palate, castele, ci numai biserici sau mănăstiri, că n-au ridicat statui, că n-au prea pietruit drumuri, că n-au avut deschidere europeană, că au clădit principatele pe principiul monarhiei elective şi nu ereditare, ceea ce a slăbit puterea centralizată, că au fost – unii dintre ei – cam muieratici, că duceau cam des ulciorul la gură, că preferau să plătească tribut doar ca să îşi vadă liniştiţi de viaţă. Că erau altfel decât conducătorii marilor regate sau imperii europene, care scoteau sabia mânaţi de nobile idealuri cavalereşti, luptau în cruciade şi se întreceau în fapte de eroism. Avem o problemă în privinţa măsurii, am avut-o întotdeauna. Suntem prinşi între două tendinţe, ambele la fel de dăunătoare: pentru noi, personajele glorioase ale istoriei noastre sunt ori nişte eroi de legendă, nişte sfinţi luptători, bravi, drepţi şi nedormiţi de grija norodului, ori nişte apostoli ai nimicului, personaje tragicomice al căror „curriculum” a fost umflat cu pompa propagandei de orice fel ar fi fost aceasta. Adevărul este, ca întotdeauna, undeva la mijloc, adică aşa viteji cum îi ştim, mai călcau şi ei strâmb că tot oameni erau. Exagerările au dus la anularea reciprocă a celor două laturi ale personalităţii personajelor în cauză, până am ajuns să vorbim despre ele doar în băşcălie. Nu mai avem repere, am năruit mitul, ne-am retezat rădăcinile.
Pe la alte bordeie, altul este obiceiul. Să discutăm, de pildă, despre Carol Quintul. Un monarh despre care, în orice tratat, cronică sau manual din Apus, veţi citi numai lucruri minunate, ce fapte glorioase făcea majestatea sa imperială zilnic, cât de iubit de popor era, cum ridica el sabia în apărarea crucii, cum împărţea dreptatea cu bună-tate, ce milos şi bun la suflet se dovedea a fi. De fapt, omul avea o mare problemă cu controlul furiei, era capricios, afemeiat şi cam zănatic, mergea şchiopătând, îl apuca plânsul din senin, tăia capete fără să clipească, avea dese accese de nebunie. Pe deasupra, suferea de epilepsie şi de prognatism, adică maxilarul inferior îi atârna, lăsând mâncarea şi băuturile să i se scurgă din gură pe piept. Şi, apropo, o perioadă, a plătit, ca şi Francisc I al Franţei, tribut turcilor. Era fiul reginei Spaniei, Ioana cea Nebună, o doamnă care obişnuia să dea foc palatelor în care locuia, să urle ore în şir sau să condamne la moarte vreun grădinar care îi tunsese greşit trandafirii. Nu veţi găsi nimic despre toate astea în literatura oficială. Alte exemple? Rudolf al II-lea era preocupat de alchimie, Elisabeta I a Angliei adora piraţii care, cu voia măriei sale, bântuiau mările atacând şi jefuind corăbiile comerciale, rotunjind astfel sacii din vistieria regatului. Lista poate continua cu Henric al VIII-lea (cel care îşi ucidea nevestele ca pe muşte şi avea corpul acoperit de scrofule), Ludovic al XIV-lea (un mare amator de petreceri fastuoase care au sărăcit regatul, un om preocupat mai ales de frumuseţea doamnelor de la curte, de păduchii din propria perucă şi de fistulele anale care l-au chinuit îngrozitor până în ultima zi a vieţii), Ludwig al II-lea al Bavariei (cu minţile zdruncinate), Leopold al II-lea al Belgiei (al treilea mare criminal din istorie din cauza genocidului din Congo), Ibrahim I al Imperiului Otoman (considerat cel mai instabil mintal dintre sultani), George al III-lea al Angliei, mai multe ţarine şi câţiva ţari ai Rusiei, familia Borgia, şi lista ar putea continua pe multe pagini. Toţi aceştia şi mulţi alţii asemenea lor sunt consemnaţi în cronici drept oameni care s-au acoperit de glorie şi au lăsat urmaşilor lor o preţioasă moştenire. Nimic despre tarele, metehnele, crimele sau bolile lor, cel puţin în istoriografia oficială. Sigur, nu pledez pentru exacerbarea calităţilor conducătorilor noştri din vechime, dar nici nu pot fi de acord să facem tabula rasa din meritele lor. Una-i una, alta-i alta. Puţin echilibru nu strică. Nu de sfinţi avem nevoie, ci de repere. (Dragoş CIOCĂZAN)