Un vis despre o zi din viitor

E clar: am citit și citesc prea multă literatură science-fiction, ceea ce îmi provoacă o ușoară detașare de lumea reală, nu numai în viața de zi cu zi, ci, mai nou, și în vise. Visul este o formă de virtualizare a unor lucruri care nu au cum să se întâmple în viața reală, se spune. Sau modul în care istoviții noștri neuroni se odihnesc. Așa se formează, în timpul binemeritatului somn nocturn, imagini feerice ale unei realități atât de bine conturate încât, uneori, îți pare rău când alarma ceasului sau a telefonului sfâșie nemilos scena onirică pe care te aflai ca protagonist și spectator în același timp. Unele întâmplări din cotidian, scene din filme, citate din cărți, amintiri, frânturi de viață trăită, alcătuiesc uneori, în vis, o lume închipuită din frânturi întrepătrunse, reprezentând ceea ce ai vrea să fie și nu este.

Acum câteva nopți am trăit un astfel de vis. Se făcea că ajunsesem în viitor (v-am spus: prea mult SF!). Povestea începe într-un vagon al unui tren propulsat de un motor gravitațional. Ceva între metrou și navetă spațială. Stau așezat comod într-un scaun, care plutește deasupra podelei, și privesc un monitor semitransparent pe care citesc ultimele știri: astăzi, 21 septembrie 2121, vremea va fi răcoroasă, temperatura nu va depăși 49 de grade Celsius în capitală; obișnuitele furtuni de nisip de la începutul toamnei ne vor evita în următoarele trei zile, se pare; distribuitoarele de rații de apă de pe Calea Victoriei nu vor funcționa între orele 9 și 13 din cauza unei defecțiuni a computerului central; replicatorul nr.2 al centralei de producere a hranei proteice artificiale a intrat în reparații capitale pentru 30 de zile; la fel și concentratorul de oxigen din Parcul Carol. Mă simt atins ușor pe umăr. Zâmbesc și mă ridic, oferind locul unui domn gravid. La capătul vagonului zăresc un dispenser de ziare holografice. Iau unul și îl răsfoiesc plimbându-mi degetele prin aer: s-a lansat cafeaua din semințe de plante și cereale (parcă am mai auzit asta undeva, sigur nu era într-un vis); a apărut un nou sortiment de pâine din alge; Germania a obținut de la UE (da, mai există și asta, doar că se cheamă altfel în viitor, nu știu cum, nu mi s-a arătat în vis) a șaptesprezecea amânare a închiderii minelor de cărbune, în ciuda faptului că minerii se apropie periculos de mult de centrul Pământului; continuă luptele dintre marile puteri pentru accesul la lacul subteran din Acidalia Planitia. Unde o fi asta? A, scrie mai jos: pe Marte.

Aud numele unei stații, trenul-navetă oprește, mă strecor printre oamenii care se zgâiesc continuu la șuvoiul de imagini izvorât dintr-un fel de lămpaș prins de frunte. Îmi dau seama că sunt singurul care nu are așa ceva. De-asta nu mă bagă nimeni în seamă, mă gândesc. Afară mă izbește un vârtej de nisip fierbinte. Prin ceața irespirabilă văd turlele unei biserici din vârful cărora fascicule multicolore de laser proiectează scene biblice, însoțite de acorduri heavy-metal. Râul care străbate orașul e acum un șarpe de beton încins. Apuc în fugă un dispozitiv de respirat oferit de un android politicos și aud zvon de voci ieșind din negura clocotită. Îmi sună străin, nu înțeleg nici ce spun, nici ce vor, nici de ce urlă unii la alții. Tocmai începusem să pricep câte ceva, când aud un zgomot infernal, mii de tobe și trompete, o armată de sunete nebune. Alarma telefonului. Trebuie să mă trezesc și să revin în lumea de astăzi. Păcat. Aveam atâtea întrebări de pus, atâtea nelămuriri. De pildă, dacă ficțiunea va deveni, peste un secol, realitate, se vor mai găsi minți iscoditoare care să scornească un alt viitor, și mai îndepărtat, eventual ceva mai bun?

Și totuși, voi continua să citesc science-fiction. (Dragoș CIOCĂZAN)