Un strop de apă vie

Vă aduceţi aminte? În copilărie, ne doream să fim, fetele, zâne, Ilene-Cosânzene, domniţe, Cenuşărese, prinţese, iar băieţii, cavaleri, Feţi-Frumoşi, prinţi, împăraţi, chiar şi zmei-paralei… Imaginaţia ne era zgândărită de basme, poveşti nemuritoare, legende… Şi, iar fac apel la memoria dumneavoastră, toţi ne doream să fim inteligenţi, frumoşi, eleganţi, puternici, ni se dezvolta simţul dreptăţii, eram empatici cu personajele. Şi vă aduceţi aminte de felul în care erau îmbrăcate fetiţele, ca nişte prinţese, ce rochiţe, ce fundiţe, ce pantofiori, ce bucle…Dar băieţii? Nu mai ştiu care sunt lecturile celor mici acum. Nu ştiu nici care sunt lecturile celor mari. Nu, nu-mi fac părerea după cum sunt oamenii îmbrăcaţi. Deşi…
Mă gândesc că noi toţi, indiferent de vârstă, suntem totuşi copii. Dacă privirea minţii ne-a fost deschisă pe frumos, pe dreptate, pe victoria binelui, pe mândrie, pe decenţă, sunt sigură că în acest fel privim şi acum realitatea.
Copiii acum mai vârstnici, poporul matur, au avut modele. Poate idealizate din punct de vedere strict istoric Dar modele care le-au insuflat mândrie şi apartenenţă la o comunitate. Legendele citite sau povestite ne vorbeau despre un popor puternic, drept, muncitor, dârz, eroic, cu dragoste de pământul ţării, de tradiţii, de limbă, de neam. Acum?! Care ne sunt modelele?! Nu mai avem nevoie de modele? Nu mai avem voie sau nevoie să fim mândri?! Ne sunt beştelite rădăcinile, suntem „plantaţi” mereu mai la suprafaţă, în curând doar pe o plasă, în folosul cui?
Cum să avansezi într-o societate care nu mai vrea să vadă sau nu este lăsată să vadă istoria poporului său, cu bune şi rele, cu fapte glorioase şi mai puţin lăudabile, cu victorii şi cu înfrângeri, cu vârfuri excepţionale în diversele domenii ale culturii spirituale şi materiale?
Am remarcat cu tristeţe, dar şi cu speranţă, entuziasmul unor români – de diferite vârste, dar mai ales maturi tineri – pentru descoperirea propriei ţări. Au fost obligaţi de pandemie să nu-şi mai petreacă vacanţele în străinătate, să-şi descopere propria ţară. Le-a plăcut ce au găsit. Sigur, mai avem multe de învăţat din tehnica industriei ospitalităţii. Fără îndoială se va deprinde. Cu bunăvoinţă şi efort, atât din partea gazdelor, cât şi a oaspeţilor. Fiecare palmă de pământ ascunde istorie, urme ale unei locuiri de zeci de mii de ani. Nu suntem de niciunde, nu suntem rodul unor seminţe purtate de vânt. Rădăcinile sunt adânci. Copiii şi tinerii ar trebui să ştie acest lucru.
Maturii ar trebui să-i înveţe că la marea întâlnire a seminţiilor, românii nu vin cu mâna goală, că nu suntem un popor rupt în coate, că suntem egali cu cele mai mândre popoare. Doar ştiind aşa se vor purta ca atare, se vor strădui să fie egali între egali, cu mândrie şi demnitate, aşa nu vor mai da bir cu fugiţii dintr-o ţară de care le este ruşine. Pe spirala istoriei, au mai fost etape eşuate, dar ne-am ridicat de fiecare dată, pentru că avem rădăcini pe care trebuie să le cunoaştem, de care avem motive să fim mândri. Haideţi să recitim cărţile copilăriei. Poate sunt naive, poate că idealizează întâmplări, dar sunt stropul de apă vie pentru o societate mascată şi marcată de virus. (Mioara Vergu-Iordache)