Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă Socrate ar fi avut posibilitatea să-şi facă un selfie. Mereu măcinat de autoironii, convins că faima înţelepciunii sale este exagerată până dincolo de limitele bunului simţ, el a avut curajul să se întrebe „De ce, când eu, de fapt, nu ştiu nimic?”. Oglinzile din vremea marelui gânditor, de orice fel ar fi fost, nu erau atât de limpezi precum cele din zilele noastre şi totuşi asta nu l-a făcut să sară calul. A cugetat cu mâna la tâmplă, a căutat argumente, pe care apoi le-a întors pe toate părţile şi, în cele din urmă, s-a lăsat să alunece, cu aceeaşi ironie, în braţele unui silogism: pesemne că este, într-adevăr, dacă nu cel mai înţelept om din lume, măcar unul cu simţul măsurii propriei înţelepciuni, devreme ce admite că este astfel, însă în sinea lui nu recunoaşte, în timp ce toţi ceilalţi nu sunt deloc înţelepţi, dar n-ar recunoaşte asta în ruptul capului. Astfel, cu sau fără ştiinţă, el nu a făcut nimic altceva decât să ia în răspăr infatuarea, ipocrizia, falsele pudori, aroganţa. Adică să dea de pământ cu mediocritatea laşă a unor pretinşi profeţi ai nimicului. Autoironia este, probabil, cel mai sănătos mod de a-ţi trăi viaţa. Oglinda senină în care te vezi aşa cum eşti, cu bune, cu rele, cu însuşiri nobile sau cu defecte capitale. Abjecţia nu poate fi ascunsă sub masca înţelepciunii, fiindcă este exact opusul acesteia. Prefăcătoria, hainele scumpe, linguşelile, mierea care învăluie veninul din vorbe nu pot „ţine loc de”. A avea curajul de a te arăta lumii aşa cum eşti este nu neapărat un act de curaj, ci unul de igienă socială, mai ales în zilele noastre, când superficialul ne copleşeşte. Ce a mai rămas din învăţăturile lui Socrate? Exact ceea ce ar fi trebuit să uităm. Suntem tentaţi să ne trăim viaţa sufocaţi de convenţii, artificial, să spargem orice oglindă din locurile prin care trecem. Mulţi se tem de propriul chip pentru că acesta nu arată cum îşi închipuie ei că ar trebui să arate şi se retrag din lume într-o altă lume, a lor, închipuită de ei pentru ei. Una a cărei fragilitate îi face, din păcate, vulnerabili, fiind o consecinţă a unei false autoironii. Ori fără posibilitatea de a te lua singur peste picior – ceea ce, până la urmă, te face mai puternic – devii o victimă a propriilor îndoieli, adică începe să-ţi pese prea mult de ceea „ce spune lumea” şi mai puţin de ceea ce ai vrea să faci cu corpul şi cu mintea ta. E o luptă inegală.
Revenind la zilele noastre, trebuie să spun că, în ciuda unor foarte violenţi acuzatori, nu internetul este motivul derivei spirituale sau al dispariţiei autoironiei. Şi nici micuţele dispozitive ţinute în mâini de aproape toată lumea, oricând, oricum şi oriunde. Problema nu este că îţi faci un selfie, ci cum, când şi dacă înţelegi imaginea salvată pe telefon după ce ai dat un clic privind zâmbitor micuţa cameră din carcasa de plastic. A fost zâmbetul sincer sau de conjunctură? Te-ai pozat ca să ai o amintire dragă sau ca să ştie lumea că ai servit cina în vreun restaurant scump? Platformele de socializare au rostul lor, deşi acesta este uneori greşit înţeles şi folosit. Să fi fost Umberto Eco prea tranşant atunci când a spus că „odată cu social media s-a dat dreptul la cuvânt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau la bar, după un pahar de vin, fără să facă rău nimănui. Erau repede reduşi la tăcere, dar acum au acelaşi drept la cuvânt ca un laureat al Premiului Nobel”? E greu de apreciat; în fond, oricine are dreptul la o opinie, indiferent cum sună aceasta sau dacă suntem sau nu de acord cu ea. A trăi nu înseamnă a poza. Chiar, cum ar fi arătat Socrate într-un selfie? Şi-ar fi zugrăvit pe chip o atitudine modest-înţeleaptă, ar fi zâmbit, s-ar fi încruntat plictisit de mediocritatea unei lumi a cărei falsitate îl făcea să sufere, ar fi pozat ironic cu o cupă de cucută în mână? Sau ar fi adăugat, cu aceeaşi autoironie, un „comment” de genul „Singurul lucru pe care îl ştiu este că nu ştiu nimic”? Nu avem cum să aflăm. Nu putem nici măcar bănui. Ne rămâne doar alternativa de a-i urma învăţăturile, încercând să fim cu adevărat vii, autentici, realişti, oneşti cu noi înşine. Din când în când, am putea să ne luăm singuri în râs, mai ales atunci când pozăm, măcar aşa, cu gândul la o lume mai sinceră. Cu sau fără internet şi social media. (Dragoş CIOCĂZAN)