UN ROMAN CU MULTIPLE SEMNIFICAŢII

Literatura de sertar nu aparţine, de regulă, scriitorilor consacraţi, obişnuiţi şi dornici să-şi dăruiască publicului scrierile lor şi, totodată, aşteptaţi cu aviditate de cititori să-şi prezinte noile opere, ci, mai curând, unor autori necunoscuţi cu „antecedente” în domeniu. Este şi cazul excelentului roman Destine inegale, semnat de Traian Podgoreanu, universitar renumit şi apreciat pentru cursurile sale de filosofie, ţinute, până la pensionarea sa din anii ’90, la Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii Bucureşti. Romanul a apărut postum la Editura Ex Ponto, Constanţa, în 2021, prin grija soţiei sale, Anca Podgoreanu, poetă de mare sensibilitate, din a cărei prefaţă, Romanul unor vieţi contemporane, afăm că volumul a fost terminat în 30 iunie 1978, când autorul împlinise 48 de ani, trimis spre publicare de către un prieten, Marcel Petrişor, la Editura Cartea Românească, unde o doamnă redactor, M. P., „a zis că este un experiment din care n-a înţeles nimic”. Ulterior, autorul n-a mai ţinut să publice cartea, dar, în ultimul an al vieţii, când împlinise 90 de ani, a revăzut-o şi a convenit să vadă lumina tiparului. O hotărâre remarcabilă, pentru că, aşa cum spune şi autoarea prefeţei, „Destine inegale este o carte care poate trăi oricând, prin tot ce ascunde şi prin tot ce descoperă”.

Romanul cuprinde patru părţi: prima, Iniţieri, urmăreşte viaţa unor studenţi de la Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti, care locuiesc în acelaşi cămin studenţesc, în perioada de început a transformării socialiste a ţării; a doua, Intermezzo, îşi poartă personajele la munte şi la mare; a treia, Bătălia pentru Sofia, este o confruntare între Tinu, purtătorul de cuvânt al autorului, şi Ovid, ambii deveniţi absolvenţi, pentru a cuceri graţiile idealului lor feminin, întruchipat într-o tânără şi enigmatică bibliotecară, numită Sofia; a patra, Decantări, creionează traiectoria în viaţă sau destinul câtorva personaje din perspectiva raportului dintre individ şi societate sau dintre generaţie şi societate, ca şi dintre generaţii. Aşadar, roman de dragoste şi roman filosofic,  dar care cuprinde şi o paletă largă de caractere, diverse fresce sociale, precum şi alte motive, unele sugerate prin multe cuvinte nescrise şi multe gânduri tăcute.

Viaţa în cămin era una de subzistenţă, atât prin condiţiile precare de cazare, cu patru studenţi într-o cameră friguroasă pe timp de iarnă, cât şi prin masa sărăcăcioasă de la cantină, fapt pentru care unii, mai descurcăreţi, îşi caută şi câte o slujbă, Chiru fiind cel mai renumit, ca acordeonist pe la diferite nunţi bucureştene sau pe la margine de Bucureşti. Studenţii fac faţă greutăţilor prin entuziasmul specific tinereţii, se mai formează şi cupluri de îndrăgostiţi, unii se şi căsătoresc, stârnind şi rivalităţi. Studenţii nu sunt rupţi, totuşi, de ceea ce se întâmplă în societate, cum ar fi colectivizarea forţată, despre care află şi prin faptul că cei proveniţi de la ţară păstrează legătura cu rudele lor rămase acasă. O promoţie de studenţi nu este, însă, omogenă, fiecare fiind un personaj cu o psihologie distinctă şi cu propriul său destin. Caracterologic, Tinu nu rezonează cu unii dintre colegii săi, precum Streleanţu, cam demagog, sau Racoveanu,  important prin funcţia sa de şef de partid, sau Herescu, precipitat şi obsesiv, dar nici nu-i creionează numai în negru, remarcându-le şi unele calităţi şi înfăţişându-i ca personaje suficient de complexe şi de credibile. El este în dezacord şi cu practicile ultrarevoluţionare ale epocii, sugerate mai mult prin soarta unui personaj ca Muta, sau, în ce priveşte învăţământul superior, cu lipsa unor profesori de valoare, cu îndoctrinarea dogmatistă a altora, cum era un cadru didactic de socialism ştinţific, care nu admitea nicio contrazicere, cu faptul că erau promovaţi profesional acei colegi care abia se întorseseră de la studii din Uniunea Sovietică, sau cu trimiterea universitarilor, împreună cu studenţii, la munci agricole, deşi acolo se petrec şi idile şi se dezvăluie caractere etc.

Sofia este un personaj idealizat de autor, un prototip ideal, probabil fără un corespondent în realitate. Nu ştim ce ideal de frumuseţe fizică reprezintă, pentru că aura în care este învăluită şi lumina spirituală pe care o proiectează prietenii asupra ei îi estompează trăsăturile fizice.  Cei care o admiră sunt impresionaţi de sufletul ei generos, care ar dori să îi împace pe toţi, fără a se dărui cuiva anume, deci nimănui. Cel puţin, nu lui Ovid şi nici lui Tinu, deşi, într-o noapte, doarme între cei doi pretendenţi. Finalmente, este înfăţişată şi ca femeie reală, se pare nu tocmai fericită, în relaţia sau mariajul cu un anume Lambrior.  

Personajele principale, Ovid, Tinu şi Aurelian se disting prin vizinea lor asupra lumii, fiecare înţelegând şi trăind într-un fel aparte raportul lor cu sistemul social în care sunt înglobaţi. Cei trei traversează împreună studenţia din perioada anilor ’50 şi, după susţinerea licenţei, devin, prin propriile lor merite, universitari. Împreună alcătuiesc un fel de triadă hegeliană, în care teza şi antiteza sunt conciliate şi depăşite de către sinteză. Ovid, teza, nutreşte idealul afirmării absolute a individului în lumea dată, nu pentru a se claustra în propria subiectivitate, ci pentru a găsi în sine o lume perfectă. Cum idealul său de perfecţiune este irealizabil, sfârşeşte într-o depresie irecuperabilă. Aurelian, antiteza, bărbat puternic şi fizic şi psihic, se integrează în lumea dată, dar nu printr-o acceptare oportunistă, ci datorită spiritului său realist. Căsătorit încă din studenţie cu Veturia, cu care are un copil, se desparte totuşi de ea din cauza mizeriei, înţelegând că nu-i poate oferi viaţa lipsită de privaţiuni materiale, spre care aceasta aspiră, dar îşi regăseşte echilibrul alături de o fostă studentă, care îl iubeşte cu adevărat pentru că găseşte în el nu numai un protector, ci şi un om cu deosebite calităţi sufleteşti. Tinu, sinteza, pare a fi un alter ego al lui Ovid, iluzionat, la rândul său, de idealul perfecţiunii, dar, spre deosebire de Ovid şi asemenea lui Aurelian, se deschide şi spre ceilalţi, cel puţin prin pasiunile lui erotice, încât se pare că se va izbăvi printr-un mariaj fericit. Cum Tinu este exponentul autorului, cele trei personaje principale pot fi considerate şi ca trei ipostaze ale autorului însuşi. Concepţia lui Tinu, de fapt a autorului, este aceea că destinul fiecăruia depinde atât de o anumită hărăzire, cât şi de împrejurările exterioare, eminamente sociale, care pot fi benefice sau potrivnice, dar că, mai presus de datele native sau sociale, se află omul, cu idealul său şi consecvenţa şi abilitatea de a-l susţine în orice condiţii, fie şi prin nespunerea lui cu voce tare, dar prin păstrarea şi afirmarea acestuia într-o viaţă desfăşurată în anonimat. Ovid, care sfârşeşte prematur, fără putinţa de realizare a unei societăţi mai drepte, îi transmite lui Tinu, prin câteva scrisori cu care se încheie romanul, dorinţa ca acesta să se consacre idealului social, pe care îl împărtăşiseră în comun, pe mai departe.

În pofida mulţimii personajelor cu destine inegale, romanul este unitar prin faptul că se centrează în mod constant pe raporturile dintre cele trei personaje principale, şi anume pe atitudinea acestora faţă de Sofia şi pe felul în care trăiesc şi se raportează la societatea timpului lor. Nici personajele secundare nu fac, însă, simplă figuraţie, fiind şi ele semnificative pentru un destin sau altul, chiar dacă mai puţin conturat. Un Vernea, bunăoară, remarcă faptul că niciun elev de la o şcoală vizitată nu optează pentru studii superioare umaniste. Acelaşi are o teorie interesantă, deşi discutabilă, despre raporturile dintre generaţii etc.

Pe lângă compoziţia centripetă, urmărită cu mână sigură, romanul se remarcă stilistic şi prin caracterizarea personajelor aproape exclusiv prin acţiunile lor şi prin stilul preponderent dialogal, ceea ce îi imprimă scriiturii un caracter alert, dinamic, fără a lipsi nici momentele de reflecţie ale autorului (care devin mici eseuri literar-filosofice) şi stilul epistolar, prezent în final.

Autorul are, de asemenea, un acut sentiment al naturii, memorabil în multe pagini, cum sunt şi cele care descriu ploaia care îl surprinde în drum spre Sofia, determinându-l să se întoarcă acasă pentru a-şi schimba costumul cel mai elegant, cămaşa şi cravata îmbibate de apă, cu veşminte şi încălţări obişnuite, de piaţă. Nu o dată imaginile naturiste devin metafore care lasă impresia unor veritabile poeme în proză. Nu întâmplător ne-a lăsat în manuscris şi un volum de poezii, apărut postum, intitulat Haikuuri tapelane. Despre acesta, poate, într-un eseu viitor. (Ioan N. ROŞCA)