Un oarecare Sile

Acesta este „vitraliul” cu numărul 100 şi ar fi trebuit, poate, să scriu despre acest număr rotund ca despre o izbândă. Numai că nu am reuşit. Mi s-a părut că dacă aş proceda astfel, i-aş trăda pe toţi cei în numele cărora am aşternut săptămânal câteva rânduri în paginile gazetei care mi-a fost cinstită gazdă în aceşti ultimi doi ani. Iar despre izbândă nu cred că poate fi vorba, în niciun chip, nicăieri şi pentru nimeni, acum şi aici. Lucrurile nu merg bine pentru oamenii simpli, motiv pentru care am vorbit tot timpul despre lumea imperfectă în care trăim, încercând să-i fac uneori să râdă, alteori să se încrunte. Sper, lipsit de modestie, că nu i-am plictisit prea tare. Iată de ce mă voi opri aici cu subiectul.

Şi vă voi vorbi despre Sile. Nu ştiu de ce astăzi, privind nişte fotografii vechi de aproape jumătate de secol, mi-am amintit de el. Omul simplu şi cinstit plecat din bătătura lui săracă de ţăran, în picioarele goale, cu o traistă găurită în care mureau încet un boţ de brânză şi o ceapă fără foi. Mergea spre un şantier căruia îi rostea numele în şoaptă, cu smerenie, de parcă era vorba despre cine ştie ce dosar secret. Acolo avea să-şi lase sănătatea, tinereţea, visurile şi puterea. Acolo a trăit, în barăci din lemn prin ferestrele cărora se simţea izul mâncărurilor de cantină. În acel loc şi altele asemenea şi-a crescut copiii, a iubit, a sperat, a făcut bani frumoşi, cheltuiţi mai apoi pe doctori. El este cel pe care inginerii şi maiştrii proaspăt ieşiţi din şcoală îl trimiteau să aducă „o găleată de curent”. Tot el a ridicat ţara asta din ţărână, din nimic, cu mâinile şi priceperea lui. El, cel care buchisea mai greu, dar suda impecabil fiarele unul de altul, acolo, sus, unde se construia ceva. El, cel în urma căruia a rămas ceva. Când l-am cunoscut, m-a privit râzând, mi-a spus, în glumă, câteva vorbe uşoare de ocară, apoi m-a luat în braţe şi m-a ridicat, făcându-mă să par mai înalt decât schelăria profilată pe cer. Mai târziu au venit vremuri complicate. Sile a înţeles că nu mai e nevoie de el şi a plecat să se odihnească puţin, mulţumit că şi-a făcut treaba, chiar dacă unii, alţii, nu au înţeles asta. Suntem înclinaţi să-i judecăm pe cei care nu gândesc asemenea nouă, şi greşim astfel amarnic: fiecare trebuie să îşi facă meseria cu onoare şi demnitate. Un fierar-betonist care recită pe nerăsuflate din Baudelaire, dar lasă în urma lui construcţii şubrede, e oare de preferat? Sile, de fapt, zecile, sutele de mii de Sile au scris o poveste pe care începi să o citeşti cu ochelarii pe nas şi o termini fără, pentru a-ţi şterge lacrimile. Din nou, nu ştiu de ce, lumea mi s-a părut cinică şi strâmbă. (Dragoş CIOCĂZAN)