Un altfel de august

Nu am nici cea mai mică intenție de a scrie despre încălzirea globală. Deși aceasta se manifestă mai puțin în sens meteorologic și mai mult în cel politic. Deci nu voi scrie despre vreme, ci despre vremuri. O iarnă caldă, care aducea a vară, devine din ce în ce mai fierbinte. Și, astfel, ne-am trezit într-o bună dimineață că războiul ne bate la ușă. Iarăși, unul care nu este al nostru, însă ne atrage într-un vârtej de care, deocamdată, am reușit să ne ferim. Când diplomații tac, se aud  zăngănit de arme și zvon de tunuri. E o vorbă veche de mii de ani, din păcate încă actuală. Orice război are o miză. Și acesta tocmai început are. Ceea ce pare să îl diferențieze de precedentele conflicte este complexitatea „potului” pus în joc. Nu sunt numai orgolii, nu e vorba doar despre „centuri de siguranță”, pe care orice imperiu, indiferent de forma de organizare socială, și le dorește pentru a își vedea liniștit de treabă. Acum este vorba despre resurse vitale și despre foarte, foarte mulți bani. De o parte, o alianță de state care, cândva, se angajaseră să apere libertatea individului, să asigure libera circulație și prosperitate. De cealaltă, un imperiu, singurul rămas „în viață” aproape intact după două războaie mondiale și unul rece. Orgolii și aici și dincolo. Aici intervine paradoxul: primii, cei cu prosperitatea, au pierdut cam toate războaiele convenționale pe care le-au provocat din 1950 încoace. Însă l-au câștigat, pentru o vreme, pe cel economic. Ceilalți au câștigat cam toate războaiele, dar l-au pierdut pe cel economic. Acum, lipsa resurselor i-a adus pe toți în aceeași situație.

Ambele părți își văd periclitat rolul hegemonic. Lumea nu mai seamănă cu ceea ce se obișnuiseră ei să vadă. E un alt fel de august, mult diferit de cel în care, copil fiind, așezat pe umerii tatălui meu pierdut într-o mare de oameni adunați într-o piață a Bucureștilor, nu înțelegeam de ce toți cei din jurul meu au lacrimi în ochi. Acum înțeleg. Doar că situația e mult diferită. În acele zile era vorba despre o ordine acceptată de toate statele de pe glob, separate de o linie clară de demarcație pe care nimeni nu ar fi îndrăznit să o treacă. O lume așezată. Strâmb, dar așezată. Astăzi, e altceva: vechea ordine s-a prăbușit și toți vor un loc în față, cât mai aproape de scena cocoțată prea sus. Nici unii, nici alții nu mai țin cont de părerea, de orgoliile, de interesele celuilalt. Diplomații au tăcut pentru că, de fapt, nu mai există diplomați adevărați, ci doar negustori de lozinci, cărora, se pare, le place teribil huruitul tancurilor. Vorbele înțelepte, compromisul, răbdarea au fost acoperite de clinchetul arginților.

Deplâng sincer soarta vecinilor noștri de la est. Niciun popor, nicio țară nu trebuie, vreodată, să treacă prin așa ceva. Am privit cum sute de români s-au grăbit spre punctele de frontieră din estul țării, cu pachete și pungi cu alimente, apă, haine, medicamente, fructe. Am văzut o mulțime de preoți cărând de-ale gurii în portbagaje sau în saci puși anevoie pe spate, medici veniți din proprie inițiativă pentru a-i întreba de sănătate pe refugiați, măicuțe de la multele mănăstiri ale Bucovinei trudind la gogoși calde, oferite celor pribegiți de nevoie. O mare de oameni simpli, „oengiști”, membri ai clerului, cu toții au sărit în ajutorul femeilor însoțite de copii – țânci cărora, asemenea mie acum peste jumătate de secol, li se pare că totul este o joacă. Mii de brațe deschise au așteptat și încă așteaptă oameni plecați, fără voia lor, în bejenie. Și toate astea s-au întâmplat după ce, în vremuri de pace, vorbe nu tocmai măgulitoare au venit dinspre vecinii noștri cărora le sărim acum în ajutor. Și le stăm alături, într-o cauză care nu e – și sperăm să nici nu fie vreodată – a noastră. Uneori, mulțumesc Cerului că  a făcut să mă nasc printre astfel de oameni.

Războaiele vin și trec, lăsându-ne mai săraci. Și acesta, care nu ar fi trebuit să înceapă niciodată, se va sfârși cu o pace probabil fragilă. O pace imperfectă este însă de preferat unui carnagiu. O iarnă fierbinte ca un august cutremurat de spaime va face loc unei noi ordini, de data aceasta, sperăm, mulțumitoare pentru cât mai mulți. Trebuie să fie așa, dar mă tem că viitorul nu-mi va da, cu niciun chip, dreptate. (Dragoș CIOCĂZAN)