Ultima potcoavă a meşterului Ion

Bat clopotele în biserica din sat. În dungă, a întristare şi a rămas bun. Semn că, iarăşi, cineva trece dincolo, în lumea aceea despre care tot aud că ar fi mai bună. Aici, în mijlocul câmpiei, oamenii au căpătat un straniu exerciţiu al fatalităţii derivat dintr-un determinism cu finalităţi precise. Omul poartă, încă de la naştere, umbra morţii la butonieră. Deşi profundă, suferinţa nu ţine mult. Nu e timp pentru asta. Nu e ceva ieşit din comun: omului atât i-a fost scris să-şi poarte umbra pe pământ. Câteodată însă, întreaga comunitate este afectată de dispariţia unui singur om.
Ion, potcovarul, era ultimul fierar rămas în sat. Treceam zilnic pe lângă fierărie ca să-mi simt nările înţepate de fumul cărbunilor aţâţaţi de foalele cu burduf din piele de bou. Zgomotul continuu al ciocanelor, sfârâitul metalului, încins până la roşu, în apa unsuroasă din butoiul ascuns în spatele nicovalei. Era o minune să-l urmăreşti cum le vorbea cailor, să-i vezi chipul afumat, încrâncenat de îmblân-zirea fierului incandescent, schimbându-se brusc la vederea şirului de cai care aşteptau cuminţi la rând. Avea un fel anume de a le şopti la ureche, le săruta ochii, îi mângâia pe coamă şi pe crupe cu un soi de smerenie înţeleaptă, liniştindu-i, făcându-i ascultători.
Atelierul va rămâne acum gol, probabil pentru totdeauna. Cei trei fii ai bătrânului fierar sunt împrăştiaţi prin lume. Niciunul nu a vrut să îl urmeze în meşteşug. Localnicii se întreabă îngrijoraţi unde îşi vor potcovi caii, cea mai apropiată fierărie fiind la o depărtare de vreo patruzeci de kilometri. O altă meserie care dispare şi, odată cu ea, caii vor fi mai puţini, iar lemnul căruţelor va putrezi în spatele curţilor arse de soare, făcând loc unei lumi care nu mai ştie ce înseamnă zăbava.
Se spune că marele fizician Niels Bohr avea o potcoavă atârnată deasupra biroului său. Un ziarist l-a întrebat cum se poate ca un om de ştiinţă să fie superstiţios. Răspunsul marelui savant a fost: Nu cred în noroc, dar asta nu înseamnă neapărat că norocul nu există!
Probabil că Ion, potcovarul dintr-un sat uitat de lume, nu a auzit de celebrul om de ştiinţă, dar există un lucru care cu siguranţă îi va face să se întâlnească acolo, de cealaltă parte, unde ierarhiile, nivelul de instruire, graiul pe care îl vorbeşti nu mai au nicio importanţă: credinţa adevărată în lucrul dus la bun sfârşit. Cu o zi înainte să se stingă odată cu meşteşugul şi cu focul din vatra sa, Ion a potcovit câţiva cai, a grijit la ordinea fierăriei şi a fumat liniştit, privind la cerul care îl aştepta, o ultimă ţigară. (Dragoş CIOCĂZAN)