Ulrich cel de toate zilele

Există utopii care nu se limitează la a propovădui posibilul, ci îl consideră un obiectiv profetic, pe care omenirea trebuie, cu orice chip, să îl îndeplinească. Cu alte cuvinte, orice fantasmă care bântuie mintea cuiva ar trebui să primească şansa de a se transforma în realitate. Dacă experimentul se opreşte la nivelul câtorva, să le spunem, idealişti, nu avem de ce să ne temem, e dreptul fiecăruia să facă tot ceea ce vrea cu viaţa sa. Dacă însă fantezia este impusă, vârâtă cu de-a sila pe gâtul tuturor, atunci ajungem într-un moment de cotitură, o răscruce între două etape istorice, de fapt, o schimbare bruscă şi nedorită, o ţâşnire oarbă din lac în puţ. Robert Musil, celebrul romancier austriac autor al la fel de celebrei scrieri „Omul fără însuşiri”, a fost, cu siguranţă, frământat de acest complex al răspântiei, al hotarului dintre două epoci fundamental diferite una de cealaltă. Ulrich, personajul creionat de el cu dureroasă migală, este tânărul care nu îşi găseşte locul într-o lume al cărei principal atribut este cultivarea lipsei de însuşiri. Învăţătura, calităţile lui nu-şi au locul într-o societate preocupată de cultivarea banalului, a mediocrităţii. Dacă nu s-ar fi trezit peste noapte într-un univers ale cărui singure valori erau eradicarea trecutului şi îmbrăţişarea unor forme fără fond ale noului despre care nimeni nu ştie nimic, Ulrich ar fi fost un om străbătut de fiorul creativ al excelenţei, ar fi muncit cu abnegaţie, şi-ar fi găsit un loc demn sub soare, ar fi avut şansa să lase în urma lui lucruri de care să fie mândru. A fost însă nevoit să renunţe la însuşirile sale fiindcă acestea nu-i foloseau la nimic, ba chiar îl încurcau îngrozitor, într-o lume de o abjectă superficialitate, una dominată de valori strivite sub talpa ignoranţei, în care genialitatea era echivalentă cu şmecheria de a face bani sau cu abilitatea de a te „descurca”, de a ieşi basma curată din situaţii la limita penalului. Am putea spune că Musil a fost un vizionar, iar cartea sa o teorie a prostiei la scară cosmică, fiindcă a anticipat, în urmă cu mai mult de nouăzeci de ani, lumea de astăzi. Desigur, modelul său a fost Mitteleuropa anilor ascensiunii intoleranţei, rasismului, xenofobiei, ai pumnului vârât în gura rostind adevăruri. O vreme în care specia a ieşit la iveală de sub spoiala civilizaţiei, omul supunându-se automat instinctelor şi renunţând să mai creeze sau să respecte norme. L-am putea oare acuza pe Ulrich că a preferat să-şi arunce însuşirile la coşul de gunoi? Că nu a protestat, că nu s-a luptat? Că şi-a îngropat propria genialitate în masa amorfă alunecând spre niciunde? Ar fi nedrept să o facem, fiindcă bucăţi din acest personaj au supravieţuit în fiecare dintre noi, cei de azi. În fond, am preluat pe umerii noştri greutatea din spinarea lui Ulrich, el devenind astfel „cel de toate zilele”, avatarul care ne ajută să ne vedem de drum printre ruinele vechilor valori, păşind către „minunata lume nouă” – o altă distopie devenită, din nefericire, aproape realitate.

Pericolul cel mai mare ar fi să ne pierdem nu însuşirile în sine, ci privilegiul folosirii lor, plăcerea de a iscodi, explora şi scorni lucruri şi stări noi, de a gândi cu propriul cap. Apetenţa pentru senzaţionalul ieftin, tolerarea neghiobiei, a justiţiei strâmbe, a unui copleşitor funcţionalism sunt noua „zestre”, arsenalul de care avem nevoie pentru a descurca iţele noilor realităţi. O capodoperă a modernismului, romanul lui Musil pare să fie, de fapt, un manual profetic ale cărui „versete” sunt ghidul de supravieţuire într-o lume în clivaj, în care podurile vechi se prăbuşesc, iar cele noi nu pot fi construite, fiindcă nimeni nu ştie cât de adânci şi de învolburate vor fi apele pe care le vor traversa. Iar noi, toţi, ne aflăm acum la o astfel de răspântie: trecerea de la consumism la cumpătare, schimbările climatice, reaşezarea polilor de putere, ascensiunea inteligenţei artificiale, războaiele în desfăşurare, anatemizarea religiilor, sfidarea regulilor de convieţuire, invadarea vieţii private, venerarea minciunii, destructurarea familiei, dispariţia ideologiilor şi a doctrinelor politice. Ceva mă face să cred că, dacă ar trăi printre noi, Ulrich nu ar renunţa atât de uşor la însuşirile sale, nu ar sta cu mâinile în sân şi ne-ar ajuta să construim aceste poduri – ceea ce mi-l aduce foarte, foarte aproape. (Dragoş CIOCĂZAN)