Undeva, în Europa, se află în plină desfășurare o dramă. Milioane de oameni fug de ceea ce pare a fi un război în toată regula. Unii dintre ei își pierd viața, casele, copiii, idealurile, planurile pentru un viitor care, iată, nu mai există. Niciun război nu poate fi tratat, istoric vorbind, ca o agresiune a unuia împotriva celuilalt. Ar fi prea simplist, de-a dreptul schematic. Istoria nu își permite abordări superficiale, iar după un timp începe să risipească negura și să dezvăluie adevăruri la fel de relative ca faptele care o compun. De obicei, însă, asta se întâmplă târziu, foarte târziu, atunci când aproape toți protagoniștii s-au stins, rezultatul fiind o abordare strict contrafactuală. Propaganda ia locul faptelor, le strâmbă înțelesul și transformă totul într-un film de duzină bazat pe îndoielnice și neverosimile efecte speciale.
Criza de scenarii de la Hollywood, de exemplu, a fost des criticată în ultimul deceniu: clișee, idei îmbâcsite, dialoguri cu aer infantil și prăfuit, teme reluate la infinit, totul ascuns sub o fastuoasă poleială de efecte speciale. Asta nu ar fi, totuși, foarte grav. Publicul subjugat de rețelele de socializare și de realitatea virtuală nici nu-și mai dorește altceva. La modă este acum „big reset” – ce să tot sporovăim despre faptele trecutului? Facem tabula rasa și o luăm de la zero. Lipsa de perspectivă mută însă scenariul prost, repetitiv și redundant în realitatea trăită de noi toți, în cotidian. Că scenariul dovedește lipsă de imaginație, fiind cam același de câteva decenii încoace, nu ar fi o surpriză, dacă presa digitalizată nu ar s-ar fi transformat într-un culoar propagandistic. Vorba unui acerb critic al producțiilor hollywoodiene din ultimii ani, totodată un sciento-sceptic notoriu: Și când te gândești că au pus în scenă aselenizarea, iar acum nu sunt în stare să prezinte ca lumea un amărât de război! Nu știu dacă e oportun să zâmbim. Totuși, undeva, aproape de noi, mor oameni, copii, bătrâni, se spulberă vieți. Nu e o încăierare între doi derbedei în spatele blocului. Sau o înfruntare butaforică între o mână de teroriști de aiurea și o trupă de luptători mânjiți pe față cu cremă de ghete.
Nu știu cărui scop servește acest (etern) scenariu. Părțile implicate în conflict încearcă să se prezinte drept îngeri sau fete-mari, victime conjuncturale ale unei conflagrații pe care nu și-au dorit-o. Este clar ca lumina zilei că există un agresor și la fel de clar că victima nu este ușă de biserică. Ce încerc să înțeleg este de ce ar mai fi nevoie de siluirea adevărului, de propagandă puerilă, de filmări și comentarii îndoielnice, când situația in situ este oricum îngrozitoare. Se dorește prelungirea la nesfârșit a unui conflict? Are cineva ceva de câștigat din asta? Răspunsul, după toate aparențele, pare a fi „Da”. Nu voi aluneca în păcatul de a înșira numele mărcilor scumpe de mașini aliniate în fața celor mai luxoase hoteluri din București sau alte orașe ale țării. Este irelevant. O mână de profitori, traficanți sau contrabandiști nu înseamnă, la urmei, nimic decât obișnuita tagmă a profitorilor care însoțesc orice nenorocire locală sau planetară Nici de cealaltă parte nu cred că sunt doar criminali atroce filmați ocazional cu telefonul mobil de vreun tânăr jurnalist dornic de afirmare. Mă interesează adevărul. Așa, relativ, cum îl definesc gânditorii.
Lucrurile sunt mai simple decât par. Niște mari puteri vor să mai taie din nasul altor mari puteri. Mai ales când părțile conflictului sunt doi dintre cei mai mari producători mondiali de cereale, cărbune, oțel, metale rare, petrol și gaze naturale. Dă-te tu, să mă pun eu. De când lumea se întâmplă asta. Și niciodată nu au contat oamenii simpli, cei nevoiți să fugă cu bocceaua în spate și cu copiii flămânzi în brațe. Pântecele puternicilor zilei au fost întotdeauna mari și nesătule. Pentru asta au închis ochii când ar fi trebuit să îi deschidă larg, și invers. Altceva e de mirare: lipsa de imaginație. Criză mare de scenarii la Hollywood și la toate celelalte studiouri celebre ale lumii, într-adevăr. Grav este însă altceva: cancelariile lumii s-au transformat ele însele în studiouri și trag, cadru după cadru, filme proaste, cu din ce în ce mai multe victime în viața reală. Iar pentru asta, nici măcar cele mai subtile și spectaculoase efecte speciale nu sunt de folos, fiindcă nu pot ascunde scenariul slab, adică moartea, pârjolul, dezastrul economic. (Dragoș CIOCĂZAN)