Ubi patria, ibi bene!

Mulţi scriitori, cam puţini cititori pentru literatura română. Multe reviste literare care se scriu pe gratis. Multe publicaţii online. Multe cărţi scoase în regie proprie, adică pe banii autorilor sau prin bunăvoinţa unor mecena editori. Cum se popularizează aceste cărţi? Cum se distribuie? Cum se vând? De ce se scrie atât de mult?! Poate din orgoliu? Poate. Nu sunt cărţi de temelie? Cine ştie exact? Câţi dintre autenticii oameni de cultură români au fost recunoscuţi în timpul vieţii? Câţi au fost recunoscuţi doar după ce le-au dat girul „cele străinătăţi”? Şi nu este vorba doar despre beletristică. Ci de orice literatură, ştiinţifică, tehnică…. Despre descoperiri ştiinţifice, tehnice, pictură, sculptură, despre muzică, despre cinematografie, despre teatru…

Ceva ne împiedică! Ne pitim să ne bucurăm de ceea ce ne place. Ne ruşinăm şi de bucuria pe care o avem atunci când suntem apreciaţi, iubiţi. Pentru că vin unii şi ne dau peste mână, peste inimă. De ce oare îi luăm în seamă? Ce blestem ne urmăreşte să nu putem să ne impunem propriile valori? De ce trebuie să plece în alte zări pentru a fi recunoscute? De ce nu avem încredere? Am avut vreodată? Străinii se extaziază în faţa civilizaţiei româneşti, a tradiţiilor şi obiceiurilor noastre. Noi le bagatelizăm, le ignorăm, ne ruşinăm de existenţa lor şi ne extaziem în faţa unor plastice. Dar, încet-încet, măcar o parte dintre noi ne întoarcem la rădăcini. Cât încă mai trăiesc, declarate sau nu, Tezaure Umane Vii, cât încă mai putem să preluăm, să învăţăm de la purtătorii de istorie.

Istoria. Da, şi istoria ne-o bagatelizăm. Ne ferim să fim mândri de rolul nostru geopolitic, de lupta, de sacrificiile, de inteligenţa, de talentul, de harul acestui popor! Călcăm în picioare vestigii, cartea noastră de identitate şi, în unele cazuri, chiar a omenirii, în general, ca parte a ei, dar şi în mod particular. Şi dacă alţii fac loc de popas turistic dintr-o piatră pe care a stat sau nu o personalitate de-a lor, noi trecem fluierând (a pagubă!) pe lângă cetăţi din piatră, aflate pe sau sub pământ! „Ne permitem”, că avem aşa de multe semne istorice! Dar nu ne învăţăm copiii să fie mândri de obârşia lor! Îi îndemnăm să fugă. Cât mai departe. Şi să uite limba şi tradiţiile. Nu, nu generalizez. Şi, sigur, fiecare are dreptul să-şi aleagă unde să trăiască: Ubi bene ibi patria… Dar nu-i mai corect: Ubi patria ibi bene? (Aveţi dreptate! Nu se mai studiază latina în şcoală. Este o „limbă moartă”.) N-am putea, oare, împreună cu copiii noştri, să facem din România patria în care să ne fie (mai) bine?

Şi totuşi, eu zic că putem avea speranţă! Academia Română a ales să se implice, să-şi spună punctul de vede cu privire la programa şcolară (depinde ce va face Ministerul Educaţiei şi Cercetării!). Chiar dacă parcă prea timid, cu emoţie, de teama unor admonestări „globaliste”, tot mai multe personalităţi, dar şi persoane care au mers la şcoală pentru a învăţa, pentru a şti, nu doar pentru a obţine o diplomă, se arată interesate de igiena culturală a românilor. Este un pas. Trebuie să-i facem pe următorii. O sarcină mare pentru educatori, părinţi şi cadre didactice, dar şi societate ca întreg. (Mioara Vergu-Iordache)