Tutankhamonnis

Marele Scrib priveşte îngândurat lanurile unduitoare de papirus de pe malul Nilului. Seceta le-a cam rărit şi nu ştie de unde va scoate atâtea foi pe care să scrie măreţele gânduri ale faraonului. Pe deasupra, stăpânului său îi mai încolţise în mintea fără îndoială înţeleaptă un gând: educarea temeinică a tuturor supuşilor, fie ei de rang înalt sau sclavi. Egipetul educat. La început, ideea i se păruse năstruşnică, ba chiar se temuse un pic pentru viaţa sa, fiindcă educarea prostimii nu părea un plan prea uşor de dus la îndeplinire, başca nenumăratele complicaţii care se puteau ivi dând lustru unor minţi nevolnice, nedeprinse cu strălucirea atotştiutoare a unui fiu de zeu. Pe urmă însă îi venise inima la loc: Înălţimea Sa era un om chibzuit, cumpănea mult înainte de a trece la fapte, ba chiar uneori nu mai trecea deloc şi totul rămânea doar la stadiul de eboşă sau se înfăptuia pas cu pas, cătinel, de obicei pe sfert sau cel mult pe jumătate. Tot ce spune faraonul trebuie însă consemnat de el, sluga nevolnică, în suluri de papirus parfumat, pentru ca viitorul să ştie cine a fost marele cârmuitor. Oftând, scribul îşi scutură tunica de praf şi porni în căutarea stăpânului său. Ştia că îl va găsi printre piramide, îi plăceau la nebunie şi nu rata nicio ocazie să se plimbe cu mâinile la spate printre ele, de multe ori neglijând din acest motiv treburile statului. De data aceasta, îl găsi pe malul Mării Roşii, alintându-se pe nisipul fierbinte, în plin soare. Lipsit de griji, puţin cam absent, dar foarte, foarte fericit.

–  Ce faci, Înălţimea Ta? se încumetă el, cu capul plecat.

– A, tu erai, îi răspunse ronţăind o curmală. Mă gândeam la suliţele alea aurite, ultraperformante, primite din ţara de dincolo de Coloanele lui Hercule. N-au fost cam scumpe? Şi parcă nici n-ar fi noi.

– Nu, nu sunt noi, Mărite, dar trebuia să le luăm, ca să nu ne iasă vorbe că suntem strânşi la pungă. Eu venisem să vă spun că vă aşteaptă înalţii soli de peste mări, adunaţi în Sala cea Mare, ca să vorbiţi despre seceta asta care nu se mai termină, despre interzicerea iluminatului cu torţe şi despre reducerea efectivelor de vaci sacre.

– Mda… Bine, bine, o să mă duc, deşi n-am niciun chef. Auzi, dar ce mai ştii de fata cu părul roşu, feniciana aceea puţin cam grăsuţă? Pe Amun-Ra, tare simpatică este!

– Cea despre care îmi vorbeşti e din Assiria. Roşcata e gepidă, Soarele Meu.

– Da, da, ai dreptate, că vorbea nemţeşte. La asta mă pricep un pic. Cam sălbatică, dar cu puţină caznă scoatem ceva din ea.

La un semn al Marelui Scrib, un slujbaş se grăbi să aducă trăsura. Faraonul îşi aruncă nervos mantia pe spetează şi se ridică alene. Nici unul dintre cei aflaţi în slujba sa nu înţelegea cât de mult îl scotea din sărite faptul că era nevoit să-şi ţină hainele în mână. Poeţii şi cântăreţii de curte, cu toţii cam moleşiţi de atâta stat cu ochii în soare, începură să înalţe ode şi cântece de slavă. Of, ce plictiseală! gândi în sinea sa regele-regilor. Şi soarele ăsta atât de fierbinte îi stricase machiajul, iar acum toată lumea, inclusiv trimişii din străinătate îi vor vedea adevăratul chip. Le va spune câteva vorbe, va fi politicos, se va preface preocupat şi binevoitor, pe scurt, va ieşi basma curată şi de această dată. Of, de s-ar termina mai repede! În camera secretă îl aştepta un trimis al regelui Ţării Îngheţate ca să îi vorbească despre o nouă distracţie la modă în ţinuturile de la miazănoapte. Cică îţi pui în picioare nişte tălpi lungi şi lustruite din lemn şi te  dai pe gheaţă, la vale, cu ele. Ce idei le mai vin unora… Gândindu-se cum va face, prin puterea sa de zeu, să aducă frigul peste însorita ţară a Egipetului, intră zâmbind amabil în sala ticsită de oaspeţi. Începu să vorbească rar, socotit, aşa cum îl ştiau cu toţii. Nu avea de ce să se grăbească. (Dragoş CIOCĂZAN)