Turmentată nu sunt. Dar, eu cu cine votez?!

Peste mai puţin de o săptămână suntem chemaţi la urne, să votăm. Ar trebui să cunoaştem programele veridice şi realizabile pe care candidaţii se angajează că le vor pune în practică. Ar trebui! Pe 4 mai mergem la vot. Se zice, printre altele, în lege „Campania electorală trebuie să servească următoarelor interese generale: a) ale electoratului, de a primi informaţii corecte, astfel încât să poată vota în cunoştinţă de cauză; b) ale partidelor politice, alianţelor politice, alianţelor electorale, organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale şi candidaţilor, de a se face cunoscuţi şi de a-şi prezenta platformele, programele politice şi ofertele electorale.” „Se interzice folosirea mesajelor sau sloganurilor cu caracter discriminatoriu ori a mesajelor de incitare la ură şi intoleranţă.”(…) Dar prevederile legale nu sunt respectate, în principal, de „actorii politici”. Ţara a devenit o sală de spectacole, iar pe scenă au urcat mulţi „ actori” care, din păcate poartă mască! Masca jos! Uşor de zis. Mulţi lupi au îmbrăcat piei de oaie, mieroşi, calmi, empatici, buni cunoscători ai realităţii, ne spun că ştiu ce au de făcut. Este atât de evident că „drumul spre iad e pavat cu bune intenţii”! Se cască o prăpastie uriaşă, o prăpastie cu atât mai mare cu cât criza economică, sărăcia şi foametea îşi arată colţii.

La sfârşit de campanie, am sentimentul împietririi într-un sol lipsit de viaţă, deşertificat. Societatea românească îmi pare imortalizată într-o poză a nimicului divizat. Am aşteptat din partea celor care s-au bătut şi se bat pentru a fi în fruntea ţării să propună un program, să facă un proiect, nu să dea din umeri, să continue să se înjure reciproc, unii beştelind, de câteva decenii, prin rotaţie, „greaua moştenire”, alţii, tot prin rotaţie, clamând neputinţa, corupţia, incapacitatea, imoralitatea, lipsa transparenţei. Nu avem nevoie de constatatori, nici de „tătuci”, trebuie minte, acţiune, patriotism. Oare niciunul dintre candidaţi nu ştie că „dacă vrei să hrăneşti un om nu-i dai un peşte, ci îl înveţi să pescuiască”?! Sau, în cazul nostru, nu ar fi mai bine să fie create condiţii reale pentru producătorii români, pentru românii plecaţi să muncească în străinătate, să fie plătiţi aici la fel ca acolo unde pleacă, să aibă condiţii similare pentru educaţia copiilor, pentru sănătate? E cheltuială? Poate, dar am beneficia pe termen lung şi „mult” ar deveni normal. Doar un exemplu. Sigur, această problemă se află în discursurile unor candidaţi.

…De fapt, despre o bucată de pâine, despre bani este vorba sau despre o bucată de suflet? Dacă învăţăm/ am învăţat că oamenii au doar nevoi materiale şi doar virtual de iubire, preţuire şi respect, cred că am pierdut bătălia. Încrederea, speranţa, îmbrăţişarea, mângâierea, dialogul, lacrima, zâmbetul sunt hrană, viaţă, mai ales pentru cei „protejaţi”, pentru cei care sunt obişnuiţi cu lipsurile. Bunicii şi părinţii sunt mai bătrâni, mai obosiţi, mai încruntaţi, mai încovoiaţi… Din păcate, în curând, s-ar putea să fie vorba chiar despre o bucată de pâine. Şi, tragic, s-ar putea să fim obligaţi să alegem cui dăm bucata de pâine: copiilor noştri sau părinţilor noştri.

…Cu toată dezamăgirea, trebuie să mergem la vot. Să alegem ce ne dictează conştiinţa! (Mioara VERGU-IORDACHE)