Transmisiune în direct din balconul închis

Sunt mai multe lucruri care pot transforma o idee mediocră într-un film cu succes la public şi de casă: distribuţia, scenariul, coloana sonoră sau efectele speciale. Ideea e ca niciunul dintre aceste elemente să nu se substituie poveştii, să nu o stâlcească aşa, de amorul artei, de dragul aplauzelor nemeritate. Că atunci nu mai e film, ci documentar de popularizare a ştiinţei manipulării destinat maselor largi populare oricum analfabetizate funcţional de zgâitul continuu în ecrane. Dacă astfel de producţii s-ar opri la sala de cinema sau pe platformele de streaming, nimeni n-ar avea nimic de zis, numai că, de la o vreme, stilul şi metodele au fost împrumutate de unii jurnalişti, care s-au prins că tabloidizarea înseamnă bani şi audienţă buluc. Asta înseamnă altceva, foarte grav. Să transformi un conflict armat în entertainment, transfigurând nenorocirea în show de televiziune reprezintă o încălcare nu numai a mult invocatului cod deontologic, dar şi a legilor nescrise ale compasiunii. Aici nu contează de partea cui credeţi tu sau patronul trustului că e dreptatea. Indiferent cu ce desfăşurător ai plecat de acasă sau de ce ţi se suflă în cască, ar trebui să scotoceşti permanent în căutarea adevărului. Sigur, nu există jurnalist independent, este o meserie pe care o practici fiind limitat, pe de-o parte de ceea ce crezi tu însuţi, iar pe de alta, de politica angajatorului. Dar să te documentezi temeinic, să asculţi ambele părţi, să nu minţi, să-ţi verifici sursele, asta poţi să faci, nu te poate opri nimeni. Altfel, nu eşti formator de opinie, ci responsabil agitatoric al unei brigăzi artistice care nu a reuşit să treacă de faza pe judeţ. Din păcate, lumea este frământată de conflicte teribile, în care îşi pierd viaţa mii de oameni, se distrug oraşe, ţări, credinţe. Evident, jurnaliştii şi cameramanii sunt prezenţi la datorie, înfruntă condiţii greu de imaginat, unii dintre ei chiar cu preţul vieţii, motiv pentru care merită tot respectul. Doar că, în ultimul timp, acest tip de jurnalism este din ce în ce mai rar. Aproape toate imaginile transmise de televiziuni sau portaluri de ştiri sunt filmate din balcoane, de pe terase, asta dacă nu cumva sunt preluări de bătălii virtuale din jocuri pe computer. Fără îndoială, a fi corespondent de război nu presupune să te arunci cu pieptul gol în faţa vreunui tanc sau să alergi pe un câmp minat, nimeni nu te poate obliga la o sinucidere în direct. Dar nici să preiei imagini needitate, filmate cu telefonul mobil din spatele perdelelor şi aruncate pe TikTok sau YouTube.

S-a discutat mult în jurul recentei „prestaţii” a unei doamne jurnalist pe frontul din Orientul Apropiat, uneori la modul hazliu (deşi, sincer, nu prea e nimic de râs acolo), alteori în limbaj mârlănesc, ceea ce nu se cuvine şi nici nu este corect. În definitiv, îşi riscă viaţa pentru a transmite, cum se pricepe mai bine, o realitate cruntă. Nu cred că şi-ar dori cineva să fie în pielea domniei sale şi nici nu sunt de acord ca alţi colegi de breaslă să o judece făcând băşcălie aşezaţi comod şi în deplină siguranţă într-un studio aflat la sute de kilometri depărtare. Totuşi, departe de a-mi permite licenţe de sorginte critică, urmărind filmuleţul care a încins internetul şi spiritele, aş vrea să revin la ce spuneam mai sus: dincolo de stresul unei transmisii în direct dintr-un teatru de război, trebuie neapărat să-ţi documentezi relatarea, altfel nu ai credibilitate. Nu faptul că a relatat din poziţia culcat pe burtă – în timp ce nişte cetăţeni din zonă se uitau, din goana trotinetei, cu gura căscată, la domnia sa – mi-a atras atenţia, ci conţinutul, esenţa relatării. „Sunt destul de aproape de noi, se aud exploziile” (nu se auzea nimic); „Infanteria israeliană interceptează bombele” (doamnă, cu tot respectul, niciodată, dar niciodată, infanteria nu interceptează bombe, nicăieri în lume). Apoi, la mai puţin de cincisprezece secunde: „Gata, s-a făcut linişte, s-a oprit” (S-a oprit ce, că – încă o dată – nu se auzise nimic). La final, doamna trage o concluzie, un fel de sfat cu accente autocritice: „Singurul lucru pe care îl poţi face e să stai jos” (când sună alarma sau când, de fapt, n-ai nimic de transmis). Scopul unui reportaj live este decuparea unor frânturi de realitate şi prezentarea lor, nu obţinerea de laude din partea unor ambasade. Ei bine, doamna a fost lăudată „pentru curaj şi pentru acurateţea informaţiilor”. Chestiunea reprezentanţilor diplomatici care laudă sau arată cu degetul oameni politici, şefi de instituţii sau jurnalişti, în funcţie de interesul statului care i-a trimis în frumoasa noastră capitală, a devenit o problemă de confianţă, un fel de diplomă (sau, după caz, afurisenie) a cărei singură consecinţă este pierderea totală a credibilităţii celui vizat. Jurnalism sau showbiz? Depinde de balconul din care se transmite, dacă e închis, deschis sau cu perdeluţe în spatele cărora îţi poţi ascunde afilierea. (Dragoş CIOCĂZAN)